Basescu va fi presedinte cu un prim-ministru PSD.
Basescu nu are nevoie de PDL. Sunt accesorii pentru el.
Si va fi razboi mare.
Filed under: comunism?, intelepciune laica, intelepciune pentru viata, ortodoxie
Comentariul meu:
A murit si eu nu am ce face. Sa-l judecam? Sa-l punem la zid acum dupa ce nu se mai poate cai? Se putea cai? Amintiti-va de Chilon Chilnides din QuoVadis si va veti linisti. Dar acum nu mai poate sa se caiasca (oricum nu s-a cait public in rest doar Domnul Dumnezeu stie). Acest om cu viata sa intreaga ar putea sa ne fie spre invatatura.
Spunea Soljenitin ca va veni vremea cand virtutea va putea sta in camera, la vedere, desi va fi zdrentuita si plina de vanatai. Dar daca VICIUL nu va fi aratat clar unde este, daca un criminal nu va recunoaste luandu-se cu mainile de cap strigand ” FRATILOR, AM GRESIT… FRATILOR, CEEA CE AM FACUT EU ESTE O NENOROCIRE…NU ESTE BINE CE AM FACUT”, atunci va fi vai-si-amar de noi. Pentru ca tinerii vor invata ca desi ai ucis, desi ai furat, desi ai umilit un om poti scapa si inca, poti trai in bunastare.
Plesita, si altii care au murit, au avut sansa de a ne fi un fel de parinti spirituali, de a fi un fel de pietre de temelie pentru vieti sfinte. Cei ce traiesc au inca aceasta sansa. Au sansa de a ramane in inima si spiritualitatea unui neam ca fiind cei care au aratat NENOROCIREA, nenorocire pe care ei au trait-o de pe o parte intr-un alt fel decat fratii-martiri.
Degeaba mai aruncam cu mizerie asupra lor(vezi link). Nu vom reusi mare lucru infierand la nesfarsit pe”dujmanii libertatii”. Eu cred ca ei, acesti nefericiti care au slujit bolsevismul, habar nu au ce trebuie sa faca. Nu prea au habar ce trebuie sa faca oameni ce-si zic crestini si care stau toata ziua cu nasul in Scripturi si-n Acatiste (despre mine vorbesc) daramite unii care toata viata lor au slujit unui proiect bolsevic!
Deci, cred ca, vechii nostri calai trebuie ajutati de catre noi pentru a ne ajuta neamul ce se va naste in viitor.
Structura DIE nu a fost dedicată culegerii de informaţii. DIE a fost un imens oficiu pentru proiectele ceauşiste: influenţă politică, economică şi militară, spionaj industrial, furt de valută, neutralizarea emigraţiei, dezinformare, asasinate externe, operaţii deghizate sub steag străin.(Pacepa)
Fostul general de Securitate Nicolae Pleşiţă a încetat din viaţă, aseară, la vârsta de 80 de ani. El şi-a petrecut ultimele trei luni într-un sanatoriu aparţinând Serviciului Român de Informaţii (SRI).
Figură notorie a aparatului represiv din România comunistă, Nicolae Pleşiţă s-a născut la data de 16 aprilie 1929, în oraşul Curtea de Argeş. Fostul şef al spionajului extern din Epoca de Aur a intrat de tânăr în Partidul Comunist Român, devenind activist cu problemele tineretului. În anul 1948, Nicolae Pleşiţă a fost recrutat ca angajat al Securităţii.
Ascensiunea sa în structurile serviciilor de informaţii începe acum, avansând extrem de rapid într-o perioadă în care Securitatea era recunoscută pentru metodele ‘neortodoxe’ pe care le convoca în acţiunile întreprinse împotriva ‘duşmanilor poporului’.
Între 1962 şi 1967, Pleşiţă este comandant de Securitate pe Regiunea Cluj, subordonându-şi direcţiile din cinci judeţe. Mutat la Bucureşti în 1967, ca şef al Direcţiei de Securitate şi Gardă, apoi avansat la gradul de general-maior, Pleşiţă se licenţiază în Drept, iar în intervalul 1978-1980 conduce Şcoala de ofiţeri de securitate de la Băneasa.
Pe 1 septembrie 1980, este numit prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al DIE, unde rămâne până în decembrie 1984. După un nou stagiu de comandant, la Centrul de la Grădiştea, Nicolae Pleşiţă este pensionat în 1990, ca general-locotenent.
Încă ceva ce nu se uită: Pleşiţă a condus, împreună cu generalul Emil Macri, acţiunile de reprimare a minerilor care au participat la greva din Valea Jiului din august 1977, fiind ulterior avansat la gradul de general-locotenent.
“I-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi”, a declarat Nicolae Pleşiţă în 2006 în cadrul unei emisiuni televizate, referindu-se la duşmanii regimului comunist.
IMPENITENŢĂ
“Securitatea a lucrat pentru propăşirea României”
Nicolae Pleşiţă a fost o figură extrem de controversată în România postdecembristă, refuzând în repetate rânduri să recunoască abuzurile comise de Securitate, despre a cărei activitate declara senin că “a lucrat pentru propăşirea României”. Pe 7 noiembrie 2007, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului depunea la Parchetul General o sesizare penală împotriva lui Nicolae Pleşiţă şi a altor cinci foşti diplomaţi români de la Ambasada României din RFG, acuzându-i de terorism.
Plângerea făcea trimitere la tentativele de asasinare a unora dintre realizatorii de la Radio Europa Liberă, acţiuni întreprinse între 1980 şi 1984. Generalul Pleşiţă era considerat coordonatorul acţiunilor de lichidare fizică a dizidenţilor şi ar fi trebuit cercetat pentru o serie de infracţiuni penale extrem de grave. Însă, încă din acel noiembrie 2007, starea de sănătate a lui Pleşiţă se deteriorase accelerat. Tuşa finală: în martie 2009, fostul general de Securitate primea NUP (neînceperea urmăririi penale) în dosarul “Europa Liberă”.
Enoiu-Pleşiţă sau cum supravieţuieşte Securitatea în postcomunism
După ce a părăsit lumea serviciilor secrete, Nicolae Pleşiţă s-a retras în cabana sa de la Curtea de Argeş, unde a trăit mai mult izolat de lume, pe coasta unui deal de la marginea localităţii. Avea menajeră şi se vizita regulat cu un alt torţionar comunist, colonelul Gheorghe Enoiu, fost şef al Direcţiei Anchete din Securitate.
Ca o paranteză, iată ce declara Vladimir Tismăneanu într-un interviu acordat pentru EVZ anul trecut: “Sunt convins că şi astăzi Gheorghe Enoiu, principalul torţionar al anilor ’50 şi ’60 în calitatea sa de şef al anchetelor speciale, găseşte argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înşelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soţia, pe o bancă din Parcul Herăstrău. Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puştiul meu Adam. A fost una din acele borgesiene coincidenţe, stranie şi inexplicabilă, care ţi se întâmplă doar de câteva ori în viaţă. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit ţintă, sfidător, fără ruşine. Sunt convins că m-a recunoscut”. Atitudinea lui Enoiu nu e singulară. Ea l-a caracterizat şi pe Nicolae Pleşiţă, în apariţiile sale publice din ultimele două decenii.
Pleşiţă: „Şacalul, un simpatic”
Pleşiţă a fost audiat şi într-un dosar de terorism, care ancheta tentativele regimului ceauşist de a reduce la tăcere dizidenţa de peste hotare. În acest caz, Pleşiţă era urmărit penal încă din anul 1997, dar cercetările au fost întrerupte între 2000 şi 2005.
În vara lui 2005, Nicolae Pleşiţă recunoştea pentru EVZ că a avut contacte dese cu faimosul Carlos-Şacalul, pe care însă l-ar fi protejat în faţa serviciilor de informaţii occidentale. Miza consta, printre altele, în folosirea Şacalului în operaţiunea de lichidare a lui Ion Mihai Pacepa, predecesorul lui Pleşiţă la conducerea serviciului de informaţii externe, care defectase în SUA în 1978. Iată ce declară Pleşiţă despre Carlos în iunie 2005: „Era un om simpatic, un latin de-al nostru, iar eu am fost omul de legătură al lui Ceauşescu cu acest personaj, care era însă numai un instrument de care s-au folosit atât dictatorul, cât şi Arafat. (…) Dictatorul a renunţat la Carlos şi mi-a ordonat să mă ocup personal de Pacepa”.
Filed under: + Horia Bernea
Tablourile lui Horia Bernea stârnesc reverenţe la Paris
Prin expoziţia „Horia Bernea sau pictura ca mântuire”, pictorul român, stins din viaţă la Paris pe 4 decembrie 2000, primeşte reverenţa iubitorilor de artă din capitala Franţei.
Tulburătoare sinteză a operei lui Horia Bernea, expoziţia găzduită de ICR Paris între 23 septembrie şi 30 noiembrie 2009 reuneşte pentru prima oară la Paris zeci de tablouri reprezentative pentru perioada sa de maturitate. Stâlpul, praporele, grădina, altarul, casa ţărănească sunt semnele unui univers pictural care vorbeşte, într-un limbaj vizual modern, despre esenţa spiritualităţii româneşti.
„Vă mărturisesc că am acasă un tablou de Horia Bernea” şopteşte cu emoţie un român stabilit la Paris de 20 de ani, privind unul dintre uleiurile intitulate „Coloane”, despre a căror vrajă picturală Eugen Ionescu scria în 1990: „e o lumină care, părând a străbate un spaţiu vegetal, e plină de un mister binefăcător”.
Pânzele lui Horia Bernea, provenite de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti şi din colecţii private, transformă galeria de artă a Institutului Cultural Român de la Paris într-o catedrală… laică. „Interioarele de biserici”, întunecat-luminoase, adâncesc privirea pentru a o aduna apoi în detaliul ştergarelor ţărăneşti din jurul icoanelor. „Fără broderiile din jurul icoanelor, bisericile nu reprezentau pentru artistul Horia Bernea decât o carcasă arhitecturală goală” explică istoricul şi criticul de artă Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei.
„Metafizicul concret”
În viziunea lui Bernea, crucea nu era un semn sau un simbol, ci chiar o structură fundamentală de găsit în universul domestic, de zi cu zi: „La Paris fiind, Horia Bernea îşi amintea de crucea unei ferestre de la o casă din Munţii Apuseni”, îşi continuă evocarea Dan Hăulică. „Nevoia lui de Europa îi oferea de fapt ocazia de a se autodefini”.
Tablourile expuse pentru prima oară la Paris ilustrează câteva dintre seriile sale tematice – „Coloane”, „Interior de biserică”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti” – oferind şi semnul distinctiv pe care pictura lui Horia Bernea îl aduce în peisajul artelor europene: „Arta lui Bernea ilustrează o caracteristică profundă a culturii vizuale româneşti moderne, prin dragostea ei pentru realitate, pentru aparenţe, pentru natură, completată, traversată de un fior de depăşire a aparenţelor, de un dor al trascendenţei, de o sete pentru sacrul întrupat în concretul lumii. Această deschidere către « metafizicul concret », dacă pot spune aşa, e mesajul preţios pe care pictura lui Bernea îl poate aduce în sensibilitatea europeană” , explică Magda Cârneci, director al ICR Paris şi critic de artă.
Densitate spirituală
La început, arta sa a stat sub semnul avangardei anilor ’60, Horia Bernea fiind distins cu premiul Stahly la Bienala de la Paris în 1971.
În anii 70, pictorul transcende conceptualismul şi se „reconciliază cu imaginea”, după cum mărturisea el însuşi, exersând limbajul clasic în seria de tablouri „Coline” şi „Hrana”. „L-am cunoscut la începutul anilor 70, îşi aminteşte artista Jaqueline Delaunay-Hologne. Eram studentă la Bucureşti şi frecventam grupul de artişti dragi viitorului meu soţ, artistul fotograf Nicolae Săndulescu. Horia Bernea era în etapa schemelor conceptuale dar viziunile sale şi dialogul cu el respirau clar o anume densitate spirituală.”
În anii ’80, Horia Bernea s-a orientat către spiritualitatea creştin-ortodoxă, reinterpretând tradiţia românească într-un limbaj care îmbină abstractul cu realismul. Au urmat grandioasele sale compozitii „Coloane”, „Interior de biserica”, „Prapuri”, „Grădini de vară”, „Curţi ţărăneşti”. În 1990 a devenit directorul Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, primul muzeu din estul Europei distins cu titlul de „European Museum of the Year”, în 1996. Horia Bernea s-a stins din viaţă la Paris, pe 4 decembrie 2000, după o dificilă intervenţie chirurgicală.
„Expoziţia dedicată lui Horia Bernea la ICR Paris, deschisă până pe 30 noiembrie 2009, este o reverenţă care ţine de memoria ca datorie, dar aşezat sub semnul «pictura ca mântuire» universul său artistic e de-a dreptul o promisiune”, sintetizează Magda Cârneci. (Cristina Hermeziu, corespondenţă din Paris)
Comentariul meu: Am citit aceasta descriere a omului si m-a impresionat ordinea si metoda “sociologico-medicala” a expunerii. O constructie fara rest si mai ales o marturisire tare a ceea ce nadajduieste a fi asa. Si eu nadajduiesc a fi asa.
Diferenta intre Zavorat si mine este mica: el are dragoste eu inca nu am.
Restul se poate invata/aprofunda/ memora/ manipula/ cuvanta/ blogg-ui.
Cat de milostiv si intelegator este Domnul fata de noi! Cate a facut si face inca pentru noi si cat de putin ne pretinde ! Ne-a infrumusetat cu chipul Sau; a pus totul la picioarele noastre; cand am cazut, a binevoit sa vina El insusi la noi, sa sufere pentru noi si ne-a inconjurat in Sfanta Sa Biserica cu toate mijloacele mantuitoare; ne calauzeste in toate felurile pe caile dreptatii si, izbavindu-ne aici, celor supusi le fagaduieste imparatia Vesnica. Oare este putin lucru ?! Si cat pretinde de la noi ? Nu mai mult decat ii oferim noi singuri, de bunavoie, pacatului ucigator, atunci cand ne inrobim lui. “Omeneste vorbesc, pentru slabiciunea trupului vostru – ne invata Sfantul Apostol Pavel. Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19) . Adica, lucrati Domnului macar cu aceeasi ravna cu care ati lucrat pacatului.
Nu cred ca ar exista cineva sa refuze o cerere atat de mica. Dar poate ca nu fiecaruia ii este clar in ce anume consta aceasta cerinta. Va voi lamuri pe scurt cuprinsul ei. Apostolul Pavel il precizeaza in cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei, tot asa faceti-le acum roabe dreptatii. Madularele sunt partile componente ale alcatuirii noastre sufletesti-trupesti, sau organele trupului impreuna cu insusirile sufletului. inseamna ca daca vom enumera aceste organe si insusiri si daca vom arata cum poate fiecare dintre ele lucra Domnului in loc sa lucreze pacatului, atunci se va lamuri de la sine ce anume ne cere Domnul.
A. Trupul nostru are urmatoarele functii:
functiile organelor senzoriale – vazul, auzul, mirosul, pipaitul, gustul;
functiile miscarii – ale mainilor, picioarelor si ale intregului corp, ale muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei;
functiile hranirii, ale folosirii mancarii si bauturii –
organele cuvantului.
B. Sufletul are urmatoarele insusiri:
ale imaginatiei si memoriei,
ale intelegerii si judecatii,
ale dorintei si initiativei,
ale perceperii estetice si
ale placerilor estetice;
iar deasupra tuturor se afla
C. puterile duhului, atintite spre Dumnezeu: ale vederii lui Dumnezeu, ale constiintei, ale bineplacerii lui Dumnezeu.
1.Cand omul lucreaza pacatului, el lucreaza cu toate aceste functii si insusiri, tot asa cum,
2.indreptandu-se spre Dumnezeu, poate si trebuie ca prin toate acestea sa lucreze dreptatii.
Este firesc sa fie asa. Unde se afla omul cu constiinta si cu inima sa, acolo se afla cu toata fiinta sa. In multipla lui alcatuire, el se aseamana unui burete, absorbind acea umezeala in care se cufunda si pe sine: ori veninul distrugator al pacatului, ori puterile de viata datatoare ale dreptatii lui Dumnezeu.
Iata cum se intimpla.
A.) Avem organele de simt: ochii, urechile, mirosul si celelalte.
a. Cand omul lucreaza pacatului, atunci isi atinteste toate aceste organe numai spre ceea ce poarta amprenta pacatului si il hraneste:
- ochii privesc cu voluptate,
– urechilor le place sa auda glasuri si cantari imbietoare,
– mirosului, sa inspire arome atatatoare spre pofte.
De aici, placerea ochilor, setea dupa desfatari, dezmierdarile pielii si altele.
b. Cand insa omul se intoarce de la pacat si se supune dreptatii, atunci
– ochiul se infraneaza de la priviri concupiscente,
– urechea de la ascultarea de vorbe atatatoare, si se indreapta spre singurul lucru sfant si mantuitor: contemplarea imaginilor sacre si ascultarea cantarilor bisericesti; si
– toate celelalte simturi sunt legate, pentru a primi cat mai putine impresii si cat mai putine distractii si pentru ca sufletul sa aiba mai multa libertate pentru a fi singur cu el insusi, cu Domnul Cel preaiubit.
Astfel, organele simturilor se fac roabe dreptatii.
B.) Avem functiile miscarii, ale mainilor si picioarelor, necesitatile muncii si ale odihnei, ale somnului si ale trezviei.
Observati cum sunt miscarile omului care lucreaza pacatului ? Ii plac
distractiile,
dansurile si jocurile sau, mai rau,
este dedat furtului si rapirii sau
lenevirii si somnolentei;
altul isi transforma ziua in noapte si noaptea in zi.
Insa, facandu-se rob dreptatii, el fagaduieste sa mearga numai pe caile dreptatii:
- sa puna masura somnului si trezviei, muncii si odihnei;
– sa-si stabileasca locurile unde se duce si in ce scop;
– in locul dansurilor, sa indrageasca metaniile, in locul distractiilor dezmatate, umblatul pe la biserici si pe la azilurile de saraci si suferinzi;
– sa-si deprinda mainile sa munceasca si sa dea milostenie,
– sa-si rupa o parte din somn pentru rugaciune si altele.
1. Avem o trebuinta a hranirii, sau a folosirii hranei si bauturii.
Cel ce lucreaza pacatului se robeste indoparii, indulcirii cu delicatese, festinurilor, betiei si altora de acest fel.
Facandu-ne robi dreptatii, trebuie sa indragim infranarea, ca sa gustam mancare si bautura cu masura si dupa randuiala Bisericii.
2. Avem un organ al cuvantului.
Cuvintele pacatosilor sunt si ele pacatoase. De aici, vorbirea in desert, flecareala, barfa, rasul, glumele, ironiile si chiar vorbele profanatoare.
Dar cel ce si-a pus in inima sa-I fie pe plac Domnului, acela implineste cu credinta porunca: “Dinguta voastra sa nu iasa nici un cuvant rau” (Ef. 4, 29), tinand minte cate rautati poate face limba.
Astfel, organ dupa organ, intregul trup se face rob dreptatii si devine arma destoinica de mantuire pentru cei ce cauta pe Domnul. Cu dreptate spun sfintii parinti: sa lucreze trupul duhului si vei vedea ce prieten si ajutor o sa-ti fie.
Dar, precum functiile trupului, la fel si toate calitatile sufletului trebuie sa le supunem dreptatii, pentru a-I fi intru totul pe plac Domnului.
Fantezia, careia ii place sa viseze si sa plasmuiasca imagini pacatoase, trebuie legata prin trezvie si prin concentrarea atentiei, incingandu-ne mijlocul reveriilor – cum porunceste Apostolul.
Memoria, incarcata de obiecte ale patimii, trebuie s-o curatam si s-o umplem de pomenirea celor sfinte.
Mintea, samavolnica si inclinata spre false presupuneri, s-o cucerim invataturii revelate si s-o infrumusetam prin cunoasterea adevarului, ca despre toate sa cugete si pe toate sa le inteleaga – cum ne-a poruncit Domnul.
Vointa, individualista si inrobita patimilor, s-o supunem jugului poruncilor, pentru ca sa doreasca si sa faca numai ceea ce este adecvat preasfintei voi dumnezeiesti.
Inima, sensibila la frumuseti senzuale, s-o distragem de la acestea si sa cultivam in ea numai gustul pentru cele sfinte si ceresti, pentru ca astfel s-o pregatim de gustarea bunatatilor Cerului.
Astfel, insusire dupa insusire, intregul suflet se va cuceri dreptatii. Cel ce se va chivernisi astfel va lucra Domnului si cu sufletul, si cu trupul si se va face fidel implinitor al poruncii Apostolului: sa lucram dreptatii cu toate madularele noastre, contrar inrobirii lor faradelegii. Ati inteles acum ce ne cere Apostolul, cu cuvintele: precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei [...], tot asa faceti acum madularele voastre roabe dreptatii (Rom. 6, 19).
Nu cred ca mai este nevoie sa adaug vreun alt cuvant de incredintare. Este atat de limpede, incat orice constiinta care doreste cu sinceritate sa lucreze Domnului se convinge de la sine. Un singur lucru voi adauga. Priviti sfarsitul la care ne aduce pacatul si sfarsitul la care ne aduce dreptatea. Sau ce roada are fiecare. Apostolul ne spune astazi ca sfarsitul faptelor pacatoase este moartea, iar rodul dreptatii este viata.
Adica, pacatul ucide, iar dreptatea da viata. Ati vazut, oare, cand se toarna acizi corozivi peste un metal, acizii incep sa roada incet-incet si sa descompuna partile componente ale metalului si, in sfarsit, mananca complet materia care paruse solida, incat nici nu poti ghici cum fusese inainte. Exact aceeasi influenta o exercita pacatul asupra fiintei noastre. Patrunde inauntru ca o otrava, descompunand sufletul si trupul, apoi si fiecare parte a sufletului si a trupului si asa il omoara pe om. Dupa cum, daca dam drumul la aer rece sau viciat intr-o sera plina de felurite plante si flori, acesta omoara floare dupa floare, imediat ce se atinge de ele, la fel pacatul ucide in suflet insusire dupa insusire, iar in trup, putere dupa putere. Cred ca v-am insufletit indeajuns ca sa fugiti de pacat.
Dimpotriva, dupa cum caldura si umezeala primaverii fac sa renasca tot ce amortise in timpul iernii, la fel, tot ce fusese omorat de pacat renaste in alcatuirea fiintei noastre, atunci cand duhul nostru se roaga lui Dumnezeu si se consacra bine-placerii Domnului. Atunci Soarele dreptatii incepe sa straluceasca in minte, adierea iubirii divine ne incalzeste sufletul, puterile de viata datatoare ale harului dumnezeiesc patrund si ne improspateaza toate stihiile sufletului si ale trupului. Dumnezeu este izvorul vietii. Cel ce se preda Domnului este intru acelasi duh cu Domnul si bea din belsug din acest izvor nesecat, apa vietii. Numai unuia ca acestuia ii este proprie viata adevarata. Sau numai unul ca acesta traieste. Celorlalti numai li se pare ca traiesc, cu toate ca ei descopera o viata frematatoare si, aparent, multilaterala.
Doamne ! Trimite lumina Ta si adevarul Tau, ca sa putem distinge clar caile vietii si ale mortii, binele si inselaciunea, focul si apa si, inteleptindu-ne intru mantuire, robindu-ne cu hotarare dreptatii, sa ne eliberam de pacat: ca sa nu stapaneasca pacatul in muritorul nostru trup si sa nu dam ascultare poftelor lui. Amin.
Sfantul Teofan Zavoratul
Filed under: arta plastica
la ora 21,50.
