Pentru cine nu cunoaşte limba franceză, o să menţionez că termenul din titlu vine de la cuvîntul franţuzesc „nombril” care desemnează găurica din mijlocul abdomenului: buricul. Deci, prin nombrilism se înţelege acea pornire care-i face pe unii semeni, denumiţi şi narcisişti să practice aproape în exclusivitate – dincolo de discuţiile despre unele teme la zi, precum cele din actualitatea politică în cazul unora, inedite sau recente colportări în cazul altora – un nesfîrşit monolog raportat la propria persoană, propriul buric, cum s-ar zice.
Monologul la care mă refer se poate desfăşura telefonic (de către cei cărora nu le pasă de timpul irosit şi de costul conversaţiei) sau prin viu grai; el poate privi evenimente autobiografice din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat (uneori distorsionate de trecerea anilor), nu numai avuabile, ci şi de natură să dezvăluie sau să arunce un puternic fascicol de lumină asupra unor însuşiri personale ieşite din comun – sensibilitate, înţelepciune, bunătate, generozitate, curaj, capacitate de sacrificiu şi uitare de sine în folosul altora etc., etc.; în aceeaşi măsură el poate fi concentrat asupra unor convingeri şi păreri inebranlabile, unor concepţii de viaţă şi sentimente înduioşătoare faţă de rude şi prieteni, ca să nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincţiilor, relaţiilor cu prieteni suspuşi şi elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viaţă.
Veţi spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, ştiut fiind că cele două trăsături sînt complementare, adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant şi instructiv, mai ales pentru observatorul sufletelor omeneşti, fie el psiholog, sociolog sau scriitor. Numai că repetitivitatea, caracteristică mai ales persoanelor în vîrstă, anihilează adesea curiozitatea ascultătorului, făcînd, totodată, practic imposibilă comunicarea, adică dialogul prietenesc.
Te apuci să-i relatezi cuiva: am căzut în baie şi cred că mi-am fracturat o… Dar nu ajungi să termini fraza, să precizezi, de pildă, că era vorba de o coastă sau o vertebră, pentru că interlocutorul tău, care a prins totuşi ceva din zbor din acest început lăsat la mijloc, se porneşte într-o lungă mărturisire despre întîmplările şi suferinţele pe care le-a îndurat el în acest domeniu şi în multe altele, încă din tinereţea sa aventuroasă (sau cuminte, studioasă, inocentă etc., etc.) şi pînă în anii vîrstei a treia – mărturisire terminată (de fapt, numai părelnic!) printr-o acerbă diatribă împotriva indivizilor cărora li s-au datorat, direct sau indirect, aceste suferinţe şi încercări, pe care nu-i urăşte, Doamne fereşte, doar că… Atunci cînd ai dori să te descătuşezi de nişte obsesii care nu-ţi dau pace, să comentezi un articol de revistă, o emisiune televizată sau perspectivele situaţiei politice, subiecte, deci, mai mult sau mai puţin impersonale şi de ordin general, nu ai mai multe şanse să obţii un răspuns: interlocutorul din faţa ta sau de la capătul celălalt al firului preferă să-şi amintească de războaiele în care a făcut nenumărate acte de bravură, ba chiar de eroism, la fel, dealtfel ca şi fiii şi nepoţii săi – rezervişti maturi alături de copilandri cărora abia le-au mijit tuleiele -, slavă D-lui că au scăpat cu toţii cu bine, căci dacă li s-ar fi întîmplat vreunuia ceva, el, interlocutorul meu, s-ar fi sinucis, de altfel n-ar fi fost prima lui tentativă de acest gen, de vreme ce, asemenea marelui pianist Arthur Rubinstein, a încercat să se spînzure pe la 20 de ani, cînd suferise o condamnare în România pentru o vină imaginară, la fel ca şi alţi deţinuţi aruncaţi în închisori şi de regimul antonescian şi de cel comunist, închisori care s-au transformat pentru mulţi într-o adevărată şcoală – vezi cartea lui… şi a lui… cum naiba-i spune, dealtfel el însuşi, servitorul D-tale, a început deja să-şi publice memoriile. Oricum, dacă n-ar fi fost soţia care era profesoară de franceză la un liceu din Bucureşti şi dădea şi lecţii particulare în casele mărimilor zilei, îndeosebi ale şefilor x de partid care ţineau să-şi înveţe odraslele limba lui Montaigne, trecînd peste faptul că aceasta era şi aceea a ticăloşilor de capitalişti, dacă n-ar fi fost ea, cu contactele ei suspuse, iubită şi răsfăţată cum era de toţi părinţii elevilor, indiferent de poziţia lor socială, el, soţul, ar mai fi zăcut ani buni după gratii şi n-ar fi ajuns să fie graţiat, repus în drepturi etc., etc.
…Ai şi tu, biată naivă, amintiri, tristeţi, amărăciuni, bucurii ocazionale, pe care îţi făceai iluzia că le-ai putea împărtăşi, dar în cortina de cuvinte densă, impermeabilă, de beton armat a celuilalt nu apare nici un gol, nici o breşă prin care s-ar putea strecura ceva…
Singurul confesional posibil: verticalitatea foii de hîrtie. Numai că şi ea, imaculata, primitoarea foaie albă e un frecvent vector al narcisismului, sub forma sa cea mai răspîndită, aceea din lumea literar-artistică. Prin ce mijloace reuşesc unii autori contemporani, tineri sau mai puţin tineri, dar care cu greu ar putea fi asimilaţi sferei meritocraţiei talentuoase sau unei îndelung statornicite celebrităţi cîştigate pe drept, să-şi vadă numele adulat la cub şi la pătrat nu numai prin aducerile proprii din condei, primite repetitiv cu braţele deschise de diferite publicaţii onorabile, dar şi prin reverenţele, ditirambii şi genoflexiunile unor terţi? Comuniunea simţămintelor patriotice în slujba unor nobile idealuri? Donaţii generoase pentru cauze individuale şi colective? Presiuni, insistenţe, interferenţe? Poate că însăşi obrăznicia rentează (obraznicul mănîncă praznicul), fiind, din păcate, şi contagioasă. Dacă nu cumva avea dreptate Octavian Paler cînd spunea că modestia este apanajul celor cu virtuţi modeste.

Anunțuri