De ce nu a venit Parusia? De ce mai intarzie? De ce vine ziua de maine? De ce suntem atat de siguri ca vine ora urmatoare fara ca Parusia sa se faca vizibila?
Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru, Tatal nostru, cunoscand inima si rarunchii, stie ca inca se poate. Ce se poate inca? Sfintirea, inchinarea creatiei… (cui?) Tatalui ceresc. Dumnezeu Tatal cunoaste ca puterea sfintilor este inca mare. Ca ei pot inca avea de lucru. Ca lucrarea sfintilor, ridicarea la asemanare, este posibila. De asta un mare pacat este sa se vorbeasca de sfarsitul istoriei lumii. Este o greseala sa se propovaduiasca inchiderea posibilitatilor (sfintirea, inchinarea, nasterea de om, induhovnicirea, asemanarea). Este o mare greseala sa se astepte si sa se vorbeasca despre antihrist ( si aici este o mare problema cu cei ce scriu antihrist cu A mare). Caci acel antihrist va fi cel mai mare ( multi au fost mari, mai mari, mai mici, mijlocii) pentru ca este ultimul. Si puterea lui va sta in necredinta oamenilor (in conformitatea lumii cu impostura, cu alta solutie) in scaderea puterii sfintilor lui Dumnezeu.
Si mai este ceva, tare greu de inteles. Anume ca Parusia nu trebuie musai sa vina cu focuri si pucioase, cu masacre si cataclisme. „Pentru pacea a toata lumea si pentru mantuirea tuturor” se roaga Biserica. Pacea e pace, nu altceva. Focul Parusiei este dragostea lui Dumnezeu care arde tot ce nu e al Lui. „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate, şi pentru toate”.
Ce nu e al Tatalui nu poate sta in dumnezeire. Biserica, rugandu-se pentru mantuirea tuturor, se roaga pentru ca toata creatia sa fie a Tatalui, dintru ale Tatalui. Se roaga ca sa fie arse cat mai putine. Se roaga pentru a minimiza combustia finala pana la a o elimina total.
Iadul, focul iadului asta este: strainul/ celalalt (unul din numele celuirau) in prezenta lui Dumnezeu. Care arde caci este afara de dragostea Tatalui. De ce nu dispare total? De ce nu dispare total ceea ce nu este dintru ale Tatalui ( o pozitie convenabila celor care considera ca realul nu este creatia Sfintei Treimi)? Pentru ca Dumnezeu nu face ceva care poate fi nimicit. Dumnezeu nu creaza ceva avand nimicul ca posibilitate de „implinire”. Ceea ce face Dumnezeu nu poarta in sine ceea ce era dinainte de sine, adica nimicul. Ceea ce creaza Dumnezeu are existenta vesnica prin insasi esenta Creatorului care cand face ceva face dupa felul Lui adica fara sfarsit.
Amendarea ortodoxiei ca fiind un crestinism pasiv, fara implicare social-politica, este facuta de acei frati ai nostri care nu percep tainele realului ci numai pe cele ale utilului (imediat sau proiectat inainte). Acea teologie sociala, dupa chipul unei teologii secularizate, atat de dorita, este semnul unei intelegeri de tip saducheu. Rugaciunile liturghiei contin nu o teologie sociala ci o adevarata cerere de transfigurare a omului din toate punctele de vedere. Liturghia de dupa Liturghie este teologia sociala a Bisericii. A cere o teologie sociala Bisericii este ca si cum ai cere o teologie liturgica. Traiul liturgic este asemanarea cu Dumnezeu si doar printr-o traire liturgica putem stinge „incendiul final”. Caci fiind ai Tatalui si fiind dintru ale Tatalui venirea Parusiei nu se va lasa cu arderi.
Eu asta cred, acum.

Anunțuri