In urma unei postari pe acest blog am considerat ca trebuie sa public asta.

Vrăjitoarea la ananghie. Cine a pornit vînătoarea şi cine i-a pus capăt ?
Prima conferinţă „Hiram Thomas”, Universitatea din Chicago, 5 mai 1986
Ioan Petru Culianu, Jocurile Mintii, fragment aranjat din capitolul ” Vrăjitoarea la ananghie. Cine a pornit vînătoarea şi cine i-a pus capăt ?


1.Cine a pornit vînătoarea de vrăjitoare ?
2.De ce a fost declanşată vînătoarea de vrăjitoare ?
3.Cine le-a perse­cutat pe vrăjitoare ?
4.Cine a pus capăt vînătorii de vrăjitoare şi de ce ?

1.Cine a pornit vînătoarea de vrăjitoare ?
Mă întreb dacă este corect să se spună că vînătoarea de vrăjitoare a fost pornită de Inchiziţie. Faimoasa bulă papală Summis desiderantes affectibus din 5 decembrie 1484 a fost în mare măsură rezultatul iniţiativei unui ţicnit, călugărul dominican Henric Institoris, Inchizitor al Germaniei de Sus, care l-a convins pe papă că secta vrăjitoarelor face mult rău în teritoriile sale. După cum am încercat să dovedesc cu cîtva timp în urmă, papa era îngrijorat de prezicerile astrologice ale cardinalului Paul din Middelburg cu privire la o Conjuncţie Majoră (adică o conjuncţie a planetelor superioare) în semnul zodiacal al Scorpionului. Cardinalul şi-a publicat tratatul în octombrie 1484, aproximativ cu o lună înainte de conjuncţie, care a avut loc pe 25 noiembrie 1484. A prezis ivirea unui „mic profet”, adică a unui reformator al religiei, în Germania. In ziua respectivă nu s-a întîmplat în realitate nimic, însă mai tîrziu pronosticul acesta va fi pus în relaţie cu naşterea lui Martin Luther. Papa Inocenţiu al VUI-lea era, probabil, atît de îngrijorat încît a receptat în mod absolut necritic informaţia pe care i-o furnizase inchizitorul german.
Institoris a fost creierul care s-a aflat în spatele cărţii Malleus maleficarum {Barosul vrăjitoarelor), tipărită în 1486 sub numele lui Institoris însuşi şi al colegului său Jacob Sprenger, a cărui contribuţie la lucrare a fost, după toate probabi­lităţile, neînsemnată.
In ciuda zelului dovedit de Institoris, aducerea vrăji­toarelor în faţa judecăţii a depins, la sfîrşitul secolului al XV-lea, în mare măsură de iniţiativele sale personale, iar cumplitele rezultate pe care le obţinea inchizitorul erau deplorate de către autorităţile ecleziastice locale. Fanaticii de felul lui Institoris sau de felul inchizitorului spaniol Pedro Arbues din Zaragoza erau obiectul dispreţului public şi cădeau, de obicei, victime ale cîte unui braţ răzbunător, în aceste circumstanţe, e un adevărat miracol că Institoris (n. probabil în 1430) şi-a putut continua neobosit activităţile pînă la moartea sa tîrzie şi, se pare, naturală, survenită între 1501 şi 1503.
Dar a fost oare acesta punctul de plecare al maniei vrăjitoriei ? Se pare că nu : autorii istoriilor clasice, care nu se arată defel îngăduitori cu Inchiziţia, sînt toţi de acord asupra faptului că marea epidemie de procese împotriva vrăjitoarelor avea să înceapă în Germania abia în 1589. Pînă atunci, situaţia se arată într-adevăr extrem de curioasă: în regiunile protestante ale ţării vrăjitoarele sînt judecate şi arse pe rug fără întrerupere, deşi, evident, nu de către Inchiziţie. Dar şi în zonele catolice ale Germaniei, rolul Inchiziţiei este preluat de autorităţile laice. In 1589 are loc în Bavaria prima punere sub acuzaţie masivă, care este opera ducelui Ferdinand; îi cad victime 63 de femei din Schongau, cel mai cunoscut dintre centrele unde se pre­supunea că vrăjitoarele îşi ţin „sabatul”. Nu mai încape vorbă că acest lucru este rezultatul succesului unor cărţi de mare influenţă precum Malleus maleficarum şi alte cîteva, care oglindesc doctrina Bisericii privitoare la vrăjitoare. Cu toate acestea, Inchiziţia a jucat doar în mică măsură un rol activ în marea prigoană a vrăjitoarelor, presupunând că ar fi avut totuşi un rol. Această prigoană a vrăjitoarelor se caracterizează, în toate ţările implicate, printr-o frecvenţă mult sporită a proceselor intentate vrăjitoarelor şi deci a arderilor pe rug. Bazele ideologice ale acestei operaţii fuseseră puse de cărţile de mare autoritate privitoare la vrăjitorie, care, în secolul al XV-lea, renunţaseră la poziţia precaută păstrată timp de secole de autorităţile ecleziastice. Vrăjitoria era considerată, pe la 1458, un delict major; în consecinţă, autorul Barosului vrăjitoarelor se simţea îndreptăţit să propună măsuri extreme, pentru a purifica prin foc lumea atît de ameninţată de adoratorii Satanei. Faptele arată totuşi că, în ciuda activităţii unor inchizitori plini de zel, prigoana vrăji­toarelor a început în mod masiv mult mai tîrziu şi a fost dusă aproape în exclusivitate de către autorităţile seculare.

2.Dar de ce a avut oare loc această vînătoare de vrăjitoare ?
a. O ipoteză care a făcut şcoală şi al cărei fundal este, după mine, unul marxist, încearcă să o explice drept o tactică a Bisericii, al cărei scop era să abată atenţia oamenilor de la realitatea dură a. sărăciei şi de la războiul ţărănesc care ameninţa ordinea statornicită. Autorul acestei teorii n-a citit, se vede, niciodată textul bulei papale din 1484. Această bulă se referă exclusiv la situaţia din Germania, din motivele pe care le-am amintit pe scurt. Efectul său imediat s-a făcut simţit, pentru o scurtă perioadă, numai în Germania, după care ura faţă de vrăjitoare a înflorit, fără să explodeze însă; asta pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea, cînd cauza puri­ficării lumii a fost îmbrăţişată de autorităţile seculare.
b. O altă explicaţie la modă a vînătorii de vrăjitoare o prezintă drept consecinţa considerabilei permisivităţi din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în timpul cărora femeile s-au simţit eliberate din tiparul tradiţional în care religia creştină le silise să se încadreze. Ura faţă de vrăjitoare era, de fapt, o punere sub acuzaţie a sexualităţii feminine eliberate din lanţurile ei tradiţionale. Singurul lucru adevărat din această ipoteză este că, într-adevăr, secolele al XIV-lea şi al XV-lea au fost perioade neobişnuit de permisive, chiar judecate după standardele zilelor noastre. Insă Reforma şi Contrareforma au avut grijă ca lucrurile să revină la bunele obiceiuri de altădată. Poate că şi vînătoarea de vrăjitoare a servit aceluiaşi scop. Insă, în acest caz, ar trebui s-o studiem drept corolar al Reformei, nu ca pe un instrument indepen­dent de reprimare a sexualităţii feminine.
Se pare că subiectul „cine şi de ce a pornit vînătoarea de vrăjitoare” rămîne deschis discuţiei;

3.Cine le-a perse­cutat pe vrăjitoare ?
la fel şi răspunsul care se dă de obicei în legătură cu cei imediat răspunzători de această vînătoare. Vreme de mai bine de două sute de ani, răspunsul indiscutabil a fost că toate acestea sînt opera Inchiziţiei. In majoritatea regiunilor Europei însă, Inchiziţia a acţionat doar înainte de declanşarea vînătorii de vrăjitoare. După cum se ştie, cele mai multe vrăjitoare au fost arse pe rug în zonele cele mai dezvoltate ale Europei: Lombardia, ţinutul Rinului şi Ţările de Jos. In nici unul dintre aceste ţinuturi, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea Inchiziţia nu s-a mai implicat în procesele intentate vrăjitoarelor.
Situaţia a fost diferită în Spania şi Italia, unde Inchiziţia a avut un rol conducător în judecarea vrăjitoarelor. Lucru destul de ciudat, în Italia (cu excepţia Lombardiei, guvernată de legile franceze) nici n-a avut loc vreo mare prigoană a vrăjitoarelor, căci acţiunile contra lor au fost rare, compa­rativ, şi relativ blînde. Rămîne doar Spania, unde Inchiziţia, constatăm astăzi, a temperat zelul multor judecători şi, extrem de sceptică în privinţa realităţii vrăjitoriei, şi-a utilizat abilitatea mai degrabă spre apărarea miilor de vrăjitoare puse sub acuzaţie decît spre condamnarea lor. Atît de influentul mit potrivit căruia vînătoarea de vrăjitoare a fost condusă în Europa de Inchiziţie nu mai poate rezista: în majoritatea cazurilor, responsabilitatea revine autori­tăţilor seculare.

4.Cine a pus capăt vînătorii de vrăjitoare şi de ce ?
Ultimele minute ale conferinţei noastre vor fi dedicate altui mit: aceluia că încheierea vînătorii de vrăjitoare se datorează unui pretins progres al mentalităţilor şi al institu­ţiilor. Nu vreau să spun că afirmaţia este în întregime falsă – doar că progresul a avut loc potrivit unei viziuni a lumii care nu are nimic de-a face cu a noastră. Din punctul nostru de vedere, acest progres nu a fost altceva decît o altă sminteală. Şi totuşi, el a dus, pe termen lung, la încetarea proceselor de vrăjitorie.
In această privinţă, Franţei i se cuvine o atenţie specială, nu fiindcă prigoana vrăjitoarelor a fost stopată acolo mai devreme decît în alte ţări, ci fiindcă marea operă a lui Robert Mandrou (Magistrats et sorciers en France au XVIF siecle, vezi Bibliografia) şi-a asumat pentru prima oară sarcina de a întreprinde o cercetare temeinică asupra cauzelor unei mutaţii de mentalitate survenite în decursul secolului al XVII-lea. într-adevăr, celebra ordonnance royale emisă de Ludovic al XlV-lea în 1682 a marcat încheierea acestui proces, etichetînd pur şi simplu delictul de vrăjitorie drept irelevant în ochii justiţiei şi decretînd că toate cazurile de „pretinsă magie” (pretendue magie) vor fi judecate numai dacă justifică urmărirea penală pentru omucidere prin otravă etc.
R. Mandrou ne arată că, la jumătatea veacului al XVII-lea, existau două instanţe importante care dovedeau reticenţă în a recunoaşte realitatea vrăjitoriei: judecătorii Parlamentului din Paris şi medicii care secondau autorităţile locale în marile procese de vrăjitorie şi posesiune de către Diavol. Dintre Parlamentele marilor oraşe, unele s-au raliat automat la poziţia sceptică adoptată de Parlamentul din Paris (de pilda Parlamentul provinciei Burgundia, cu sediul la Dijon), altele au păstrat o atitudine mai tradiţională (de pildă Parlamentul Normandiei de la Rouen sau cel al Provenţei, cu sediul la Aix-en-Provence). Cei mai zeloşi vînători de vrăjitoare sînt reprezentanţii locali ai justiţiei, ale căror sentinţe capitale sînt sistematic, chiar dacă nu în totalitate, comutate la apel de Parlamentul de la Paris – faptul se întîmplă, desigur, atunci cînd justiţia locală se conformează regulilor de proce­dură pentru procesele de vrăjitorie, ceea ce implică posibi­litatea de a se face apel. Căci justiţia locală face deseori abuz de putere. După 1670, ministrul Colbert va trece în privinţa ei la măsuri punitive cu rol exemplar, ceea ce va contribui indubitabil la temperarea entuziasmului judecă­torilor locali.
In lucrarea sa de referinţă R. Mandrou a lăsat deoparte un alt aspect al cazurilor de posesiune diabolică judecate în Franţa în secolul al XVII-lea, aspect surprins cu mare exactitate de D.P. Walker în cartea sa Unclean Spirits (vezi Bibliografia). Din analiza mai multor asemenea cazuri judecate în Franţa şi în Anglia, D.P. Walker a ajuns la concluzia că situaţia era complet diferită în cele două ţări. în Franţa, exorcismul era practicat de Biserica catolică cu scopul de a demonstra efectele transsubstanţierii şi puterile miraculoase ale sfintei împărtăşanii asupra diavolilor. In toate cazurile din Franţa studiate de Walker (Laon, 1566; Soissons, 1582; Marthe Brossier, 1599), duhul necurat recunoaşte puterea magică a ostiei. Pentru ca o asemenea demonstraţie să fie organizată, e de presupus existenţa unei grupări care nu accepta doctrina transsubstanţierii. O asemenea grupare a existat cu adevărat: era formată din protestanţii sacramentarieni reprezentaţi de hughenoţii calvini, după care liturghia catolică nu era decît o ceremonie magică idolatră. Procesele menţionate ale unor persoane aflate în posesiunea diavolilor au avut loc în Franţa înaintea Edictului de la Nantes (1598-l685) şi aveau drept scop să demonstreze, prin exorcism practicat în public, superioritatea catolicilor asupra calvinilor. In timpul perioadei cînd hughenoţii s-au bucurat de libertatea de a-şi practica ritul, autorităţile regale au împiedicat efectuarea unor asemenea exorcisme demonstrative. Iar în 1685, cînd a reînceput persecuţia hughenoţilor, în Franţa nu mai erau la modă posedaţii de diavol. De fapt, întrucît erau implicaţi diavolii, posesiunea era automat inclusă în rîndul cazurilor de vrăjitorie. După ordonanţa din 1682, vrăjitoria nu mai putea fi pedepsită ca atare, astfel încît şi posesiunea de către Diavol îşi pierduse cu siguranţă din farmec.
In comparaţie cu Europa, Anglia constituie un caz special. Potrivit legii din 1653 privitoare la vrăjitorie (Witchcraft Act), invocarea duhurilor se pedepsea cu moartea de la prima tentativă, în vreme ce vrăjitoria care nu provoca moartea cuiva se pedepsea relativ uşor (un an de temniţă şi expunerea la stîlpul infamiei). Această situaţie a făcut deosebit de periculoasă pentru exorcişti practicarea exorcismelor, căci riscau să fie condamnaţi la moarte pentru invocarea spiritelor. Cu toate acestea, exorcisme sînt efectuate, în secret de către romano-catolici, şi fără prea multă fereală de către puritanul John Darrel, care încearcă să alunge spiritele prin puterea rugăciunii. Aceste tentative duc la o foarte interesantă contro­versă între Darrel şi autorităţile Bisericii anglicane. Anglicanii susţin că ceea ce încearcă Darrel şi exorciştii este să săvîrşească o minune. Iar minunile, care mai erau încă posibile pe timpul apostolilor, au devenit după aceea cu neputinţă pe lume. Doctrina încetării minunilor în era post-apostolică, susţinută cu tărie de anglicani (şi avansată cu prudenţă de Calvin), nu favorizează, desigur, nici vînătoarea de vrăjitoare şi nici invocarea spiritelor.
Ca şi Italia, Spania este un teritoriu al Inchiziţiei. Analizînd o acţiune împotriva vrăjitoriei întreprinsă în districtul Logorfio din provincia Navarra, aparţinînd diocezei de Pamplona, între 1609 şi 1614, în care sînt implicaţi nu mai puţin de 1 802 acuzaţi, Julio Caro Baroja ajunge la o concluzie spectaculoasă. Intr-adevăr, în rîndul autorităţilor care par­ticipă la acţiune se disting două categorii: cei care cred în vrăjitorie şi cei care sînt extrem de sceptici în această privinţă.
Primul grup este format din: inchizitorii locali, autorităţile mirene locale, clericii locali şi locuitorii din regiune, care ameninţă că vor face singuri dreptate.
In schimb, următoarele înalte instanţe arată, dimpotrivă, un scepticism care va prevala asupra opiniilor înflăcărate ale vînătorilor de vrăjitoare: comisarul Inchiziţiei (în cazul acesta, cît se poate de scepticul don Alonso de Salazar y Frias), consiliul Inchiziţiei, Marele Inchizitor însuşi, repre­zentanţii iezuiţilor, episcopii din partea locului şi judecătorii regali. Dosarele Inchiziţiei fiind întotdeauna secrete, poste­ritatea a persistat în credinţa că Inchiziţia este autoarea arderilor pe rug, în vreme ce, în realitate, Inchiziţia spaniolă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se arată sceptică, spre deosebire de autorităţile locale şi de locuitorii din Spania. Din chestionarele cu privire la vrăjitoare care îi sînt înaintate inchizitorului, reiese chiar concluzia că ipoteza dominantă în sînul consiliului era şi ea una dintre cele mai moderne; anume, că vrăjitoarele extrăgeau din plante substanţe stupe­fiante, că ele erau pur şi simplu drogate şi, astfel, nu puteau fi în deplinătatea facultăţilor lor mentale.
Italia, cu excepţia regiunilor nordice, aflate sub influenţă franceză, se dovedea, prin comparaţie, mai ponderată în judecarea vrăjitoarelor.
Dacă în Franţa însăşi justiţia regelui a fost cea care a pus capăt prigoanei vrăjitoarelor ;
dacă în Anglia doctrina încetării miracolelor a inhibat în mod evident extinderea proceselor de vrăjitorie;
dacă în Spania scepticismul dovedit de Inchiziţia însăşi a prevalat asupra credinţei maselor,
*în Italia vrăjitoria a fost de la bun început o problemă de doctrină, iar printr-o evoluţie bizară a doctrinei înseşi, pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea au fost introduse în conceptul de sacrilegiu cîteva modificări pline de consecinţe.
In linii mari, în ceea ce priveşte chestiunea demonologiei lucrurile stăteau în felul următor: toţi demonii, inclusiv incubus şi succubus, erau fiinţe diabolice. Comerţul cu demonii constituia sacrilegiu, întrucît îl implica pe arhiduşmanul religiei şi al omenirii, Diavolul.
*In aceste circumstanţe, învăţatul călugăr franciscan Lodovico Maria Sinistrari (născut la Ameno, lîngă Orta, în dioceza Novarei, în 1622, şi mort în 1701), consul tor al Tribunalului Suprem al Prea Sfintei Inchiziţii din Roma, a scris un tratat despre demoni care, deşi n-a fost publicat înainte de 1875, reflectă o importantă schimbare în doctrina profesată de Biserică. Sinistrari nu încearcă să-i dezvinovă­ţească pe demoni de calitatea lor de fiinţe satanice. Insă, argumentează el, incubii şi succubii nu aduc nici un fel de daune religiei şi, prin urmare, relaţiile cu ei sînt numai un păcat carnal, nu un sacrilegiu. Demonii incubi şi succubi nu sînt interesaţi de probleme religioase ; ei aparţin unui neam subtil de creaturi raţionale care pot lua chip de om şi care sînt înspămîntător de lubrice. Apropierea lor de bărbaţi sau de femei nu constituie un sacrilegiu: nu e decît un păcat contra castitatem.
Sinistrari este perfect conştient de consecinţele explozive ale acestei descoperiri; de aceea, el prezintă chestiunea cu multă prudenţă, avînd grijă că nu contrazică niciodată înaltele autorităţi în materie. Cu toate acestea însă, potrivit doctrinei sale, o parte importantă a imaginaţiei omeneşti, şi anume imaginaţia erotică, este pusă la adăpost de braţul răzbunător al religiei.
Potrivit unui recent articol al lui John Tedeschi, Inchiziţia a emis, înainte de 1642, o serie de instrucţiuni speciale: Instructio pro formandis processibus in causis strigum, sortilegiorum eî maleficiorum. „Acest document” – ne spune autorul -, „adresat episcopilor, vicarilor acestora şi inchizi­torilor, conţine o condamnare radicală a abuzurilor practicate în judecarea vrăjitoarelor şi enunţă un număr de principii moderat reformatoare după care să se poată ghida judecătorii în scopul unei rezoluţii echitabile în asemenea cazuri” (p. 165; vezi Bibliografia). Astfel, în plină „prigoană europeană împo­triva vrăjitoarelor, Inchiziţia reaminteşte slujitorilor ei „să le apere de violenţa şi de furia gloatei pe femeile acuzate care sînt duse în procesiune pentru a abjura şi a-şi primi sentinţa pe treptele catedralei”. „Căci”, scrie mai departe Tedeschi, „există o sumedenie de dovezi că asprimea judecă­torilor seculari era un reflex al urii poporului faţă de vrăji­toare” (ib.,p. 177).
*La încheierea acestei analize succinte, aş dori să subliniez cîteva lucruri. Cred că am reuşit să arăt că utilizarea modelelor analoge în cercetările de istorie a religiilor este extrem de primejdioasă şi de prea puţin folos. Dar cu mult mai primej­dioasă este influenţa inconştientă a miturilor cotidiene, care se dovedesc de cele mai multe ori responsabile pentru principalele puncte de vedere exprimate asupra unui subiect de către cercetători. In ceea ce priveşte prigoana vrăjitoa­relor, aceste mituri, care oferă explicaţii simple pentru orice, sînt complet greşite : ofensiva contra vrăjitoarelor ne apare drept un fenomen foarte complex, şi care nu a fost declanşat de către forţele considerate în mod obişnuit răs­punzătoare pentru el. Nu a fost nici condusă de forţele cu pricina şi nici nu a făcut parte din vreun proiect social, declarat sau ascuns, pe care învăţaţii îl atribuie în mod obişnuit acestor forţe. Dimpotrivă, chiar forţele respective par să fi contracarat urmărirea judiciară a vrăjitoarelor, exact în momentul cînd aceasta luase proporţii uriaşe. Dacă procesele de vrăjitorie au încetat la un moment dat, lucrul nu s-a petrecut în virtutea îngustelor noastre vederi asupra progresului, ci în virtutea unei evoluţii interne a aceleiaşi viziuni a lumii care declanşase persecuţia vrăjitoarelor.
Mă simt de-acum vinovat de a vă fi reţinut aici atîta vreme. Nu mai e nevoie de vreo încheiere, conferinţa fiind în sine o concluzie. Voi sfîrşi prin urmare spunîndu-vă că, atunci cînd sînt implicate conştiinţa umană, reflexia şi inten­ţionalitatea, lucrurile nu pot fi niciodată simple.

Anunțuri