– Ăsta nu-i di pi la noi!… – zice omu’ către mine, plecînd nedumerit, după ce a examinat oul pe toate feţele şi l-a rîcîit puţin cu unghia ca să vadă ce-i cu el.

Păi, ce să fie, e „oul lui Flutur“ – cum îi zice lumea – „cel mai mare ou tradiţional pictat din lume“, plasat în piaţa centrală din Suceava, să-l vadă şi să-l admire tot poporul. Şi mai ales tot turistul, că doar nu degeaba a venit el pe aceste „plaiuri de legendă“! Şi ca lucrurile să fie şi mai clare, puţin mai încolo, un indicator precizează: Paris x km, Londra y km, dar Uniunea Europeană: 0 kilometri! Care va să zică aşa: aici este kilometrul zero al europenismului, în acest ou uriaş se află începutul şi pe aici trece axul lumii europene. Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

În rest, piaţa cu pricina este cea mai mare sorcovă ofilită pe care mi-a fost dat să o văd vreodată. Însoţind, probabil, marele ou tradiţional, cîteva gherete oribile de lemn vînd obiecte la fel de „tradiţionale“. Puţin mai încolo, o statuie poleită îşi desfăşoară aripile simbolice sclipind în soare. În extrema cealaltă, Casa de cultură a sindicatelor este înfăşurată pe toată suprafaţa imensă a faţadei sale cu un cearşaf publicitar care acoperă, pe o latură cel puţin, totala părăsire şi paragină a instituţiei. Doar discoteca şi barul de pe altă latură par a mai anima puţin (iar noaptea chiar puţin mai mult) lucrurile. De jur împrejur, plăcile sparte şi crăpate ale promenadei comuniste lasă să crească iarba, printre cariile lor înnegrite de vreme. Puţin mai încolo există însă şi o serie de părculeţe îngrijite, ba chiar prea îngrijite, de mîna unui „artist“, cu fîntîniţe şi coşuleţe de lemn, din care se revarsă izvoraşe şi floricele. Aceasta este inima Bucovinei, de aici pleacă şi aici se întorc turiştii ademeniţi să admire patrimoniul universal al mănăstirilor „care este“. Cu o condiţie: să găsească drumurile care duc spre ele, căci indicatoarele sînt invers proporţionale cu tradiţiile. Aceasta este localitatea care a urcat incontestabil pe primul loc în ţop ten, topul meu personal de kitsch autohton.

Dar să ne întoarcem la „oul lui Flutur“ şi la hermeneutica acestuia.
Inspiraţia a venit, probabil, de la tradiţionalele ouă de struţ, încondeiate cu sîrg de bucovinence recente şi achiziţionate cu pioşenie de funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe pentru pachetele lor de protocol. Primul pas, de la găină la struţ, fusese deci deja făcut. Şi cum e moda recordurilor Guinness (cel mai mare cîrnat din lume, cea mai mare omletă din lume…), ce şi-au zis edilii Sucevei, hai să facem noi cel mai mare ou pictat din lume, că altfel ne-o iau alţii înainte.

Nimic extraordinar în toate acestea, puţin prost gust şi atît. Problema mea începe însă din momentul în care acest prost gust se revendică, pios şi cu lacrimi în ochi, din „sfînta şi minunata noastră tradiţie“ şi se impune, în scurt timp, ca paradigmă a acesteia.

Fenomenul este mult mai răspîndit şi i se poate da şi un nume: rusticizarea României. Elemente sau aspecte izolate ale vieţii rurale româneşti, supraponderale şi rupte din contextul lor firesc, sînt aşezate pe altarul, domestic sau public, al iubirii de tradiţional şi autentic – de „rustic“, pentru prieteni. Lemnul, de pildă, este epifania însăşi a tradiţiei româneşti, astfel încît năpădeşte toate spaţiile şi ia toate formele. Intrările în judeţe, instituţii şi case sînt străjuite de „porţi de lemn“, crengi şi rădăcini bine lustruite ornează tot felul de spaţii interioare, miniaturi de căruţe, roţi, găleţi şi alte ustensile rurale se instalează în grădini şi parcuri. Iar mobilierul şi pereţii e bine să fie măcar placate cu lemn, dacă nu-ţi permiţi să pui lemn masiv. Şi, poate mai presus de toate, întreaga suflare drept credincioasă din România pare să fie străbătută de fiorul mistic al unei revelaţii mobilizatoare: nici un spital, cazarmă sau cartier de blocuri, fără o biserică tradiţională (evident, din lemn)!

Toate acestea – şi multe altele asemenea – creşteau pînă acum haotic, precum bălăriile după ploaie, fără noimă şi consens. Acum au un stindard şi un ideal: oul lui Flutur! Rusticizarea României poate deveni de acum un proces planificat şi bine manageriat: cu Oul nostru în frunte, vom avea succesuri multe!

Nu-mi rămîne decît să înalţ şi eu o rugă pioasă către cer, poate or auzi şi edilii noştri de pe pămînt: apără-mă, Doamne, de prietenii tradiţiilor, că de duşmanii lor m-oi apăra şi singur!

In DilemaVeche

Anunțuri