Imperiul politic global american, declinul Europei si cel mai mare pericol pentru Romania de azi si de maine, in viziunea lui Paul Gottfried

In SUA, „neoconservatorii”, veniti dinspre stanga esichierului politic, au reusit sa confiste Partidul Republican in anii ’80, suprimand vocea conservatorilor traditionali, a asa-numitilor „paleoconservatori”, printre ai caror lideri se numara si Paul Gottfried. Succesul neoconservator s-a bazat pe o combinatie intre apologia consumismului & capitalismului financiar si o politica externa agresiva. Dar, pe fondul crizei economice, politicile neoconservatoare, mai ales cele legate de capitalismul financiar, de politica externa agresiva si de disparitia industriei americane, au inceput sa fie chestionate de tot mai multi americani, care vor o reintoarcere la disciplina fiscala si la protectionismul economic, ca si retragerea militara din Orientul Mijlociu.
In aceste conditii, America profunda, „grass roots”, cunoaste un reviriment politic. In Romania, asa cum a demonstrat-o reactia la aparitia cartii „A treia forta: Romania profunda”, elitele politice si intelectuale se afla inca sub mirajul globalismului, al consumismului si dezinteresului fata de „Romania profunda”. Dar actualele miscari de pe esichierul politic american ne arata ca aceasta atitudine e sortita esecului. Pentru a lamuri cateva din aceste chestiuni, am realizat interviul de mai jos cu Paul Gottfried. Profesorul Gottfried este cea mai importanta personalitate academica a conservatorismului traditional si cel mai cunoscut critic american al neoconservatorismului, multiculturalismului si elitelor manageriale ale statului.

– Stimate domnule profesor Paul Gottfried, in recenta dumneavoastra carte de memorii (Encounters: My Life with Nixon, Marcuse, and Other Friends and Teachers, ISI Press, 2009) mentionati la un moment dat ca, in ultimii ani, ati fost mai publicat, citit, intervievat si recenzat in estul Europei, in Polonia, Croatia, Rusia sau, acum, iata, in Romania, decat in SUA. De ce? Ce anume va face atat de popular in estul Europei?
– Desi nu se poate spune ca as fi cel mai citit ganditor american in estul Europei, e uimitor cat de bine sunt primite cartile mele recente de catre est-europeni, prin comparatie cu americanii si cu vest-europenii. Lucrul se datoreaza, cred eu, faptului ca est-europenii, traind in orbita sovietica, au fost mai putin expusi la modernitatea tarzie reprezentata de presa vestica si de creatorii de discurs politic occidentali. De aceea, est-europenii nu gasesc nimic „discutabil” in scrierile mele critice, ba chiar sunt de acord cu rezervele mele privitoare la un anumit numar de idei fixe occidentale. Printre lucrurile pe care le critic se numara teoria conform careia America are misiunea de a converti intreaga rasa umana la ultima versiune de democratie, folosirea conceptelor de „diversitate”, „antirasism” si „antifascism” pentru a inabusi vocile critice sau razboiul purtat de stat impotriva conceptiilor traditionale asupra rolului barbatului si femeii si impotriva familiei „burgheze” traditionale. Spre deosebire de „progresistii” din Romania si din alte tari ale estului Europei, nu cred ca Europa Occidentala trebuie sa serveasca drept model „democratic” pentru fostele tari-satelite ale Uniunii Sovietice. Dupa parerea mea, Europa Occidentala e o regiune in plin picaj, caracterizata prin declin demografic, prin inlocuirea a ceea ce erau altadata natiunile crestine cu imigranti musulmani din Lumea a Treia si printr-un asalt continuu al statului si al birocratiei UE impotriva identitatii nationale. Nu inteleg de ce Romania ar trebui sa ia Olanda, Franta, Belgia, Spania ori (Doamne fereste!) Germania ca model social pentru societatea romaneasca. Si banuiesc ca est-europenii se intreaba acelasi lucru.
In ce masura e influentata aceasta legatura dintre dumneavoastra si est-europeni de faptul ca proveniti dintr-o familie de evrei austrieci si ca ati crescut, in SUA, in anii ’50, intr-o numeroasa comunitate evreiasca/ungureasca central-europeana?
Da, am crescut in ceea ce s-ar putea considera o mica Europa Centrala din America. Am avut putine contacte cu alte comunitati, pana tarziu, in adolescenta. Apoi, in New York, am intalnit genul de evrei care au devenit neoconservatori. Erau cultural diferiti de evreii din lumea mea. Din experienta mea ulterioara, pot spune ca neoconservatorii sunt mult mai tipici pentru lumea evreiasca americana decat acei evrei veterani ai armatei austro-ungare care alcatuiau cercul de prieteni ai tatalui meu. Oamenii pe care i-am cunoscut in copilarie aveau ca filosofie de viata „traieste si lasa sa traiasca”, spre deosebire de evreii de stanga si neoconservatori cu care am avut de a face mai tarziu, ca adult. Acestia din urma sunt atat de inspaimantati de antisemitism, incat nu pot lasa nici o societate neevreiasca sa ramana asa cum e ea, de frica sa nu apara cumva un alt Hitler.
In legatura cu aceasta ultima observatie, neoconservatorii par sa prefere nationalismului „patriotismul civic”. E „patriotismul civic” o alternativa valida a nationalismului? E „patriotismul civic” conservator?
Patriotismul civic nu are nimic in comun nici cu conservatorismul, nici cu identitatea nationala. E o identitate construita birocratic, a carei functie e sa unifice o populatie eterogena pe baza de drepturi abstracte sau sa tina in lesa o natiune, precum Germania, pe care alte tari doresc sa o dezbare de sentimente nationaliste. Nu cred ca nationalismul e neaparat o ideologie conservatoare. In trecut, nationalismul a fost combinat cu imperialismul iacobin sau cu revolutiile marxiste din Lumea a Treia. Printre efectele negative ale nationalismului se numara agitatia ambelor tabere care a dus la izbucnirea Primului Razboi Mondial si la distrugerea acelui imperiu prenational, fundamental conservator, care a fost Imperiul Habsburgic. Cu siguranta ca miscarile nationaliste au avut un impact negativ asupra politicii europene a secolului al douazecilea, dar e greu de crezut ca ar avea acelasi efect asupra politicii europene de astazi. In acest moment, rivalitatile reziduale nationaliste sunt mult mai putin importante decat amenintarea la adresa supravietuirii nationale si a identitatii nationale pe care o reprezinta unii post- si antinationalisti precum neoconservatorii si marxistii culturali de astazi. In actuala Europa Centrala si de Est, nationalismul poate neutraliza doua dintre problemele de care fostele natiuni captive ale Blocului Sovietic au mai mare temei sa se teama decat de recrudescenta dreptei nationaliste. E vorba de influenta crescanda a stangii postmarxiste si a marxistilor culturali si de constituirea unor retele neoconservatoare in societatile voastre. Dintre cele doua pericole, al doilea e cel mai perfid, deoarece isi ascunde adevaratele intentii in spatele limbajului pseudoconservator al „revolutiei democratice globale” si al „drepturilor omului”. Chiar daca nationalismul nu mi se pare o forta universal benevolenta, poate fi comparat cu un medicament cu efecte secundare. In ciuda acestor posibile efecte, medicamentul ofera protectie impotriva bolii mortale a dezintegrarii culturale si sociale si impotriva tiraniei elitelor manageriale, a ingineriei sociale care deja ravaseste Occidentul.
Sunteti foarte critic la adresa elitelor neoconservatoare si pareti sa regretati disparitia acelei miscari conservatoare mai vechi pe care Sam Francis sau Pat Buchanan au incercat sa o reinvie in anii ’90 sub flamura „Americii profunde”. Sunteti cumva un antielitist?
Nu am crezut niciodata ca o societate de egali e posibila, cu siguranta nu in lumea moderna. Ce avem in SUA insa e domnia unor grupuri de interese, iar neoconservatorii par sa fie cel mai puternic grup din sectorul mediatic al elitei noastre conducatoare. Razboiul dintre neoconservatori si asociatii lor stangisti, predominant evrei, consta mai ales in efecte de sunet. In esenta, cele doua factiuni nu difera prin nimic, iar neoconservatorii le fac stangistilor un enorm serviciu impiedicand adevarata dreapta sa faca vreun progres. Uitati-va cum neoconservatorii David Brook sau David Frum au putut flirta cu Obama fara sa fi trebuit sa renunte la afilierea lor neoconservatoare. Asemenea figuri reprezinta o opozitie de opereta. Sam Francis avea dreptate sa se refere la neoconservatori ca la „opozitia cu manusi” a Stangii. Se pare ca nu mai sunt nici macar asta. Dar neoconservatorii au propria lor identitate revolutionara; si, spre deosebire de politicienii republicani pe care-i alimenteaza cu sloganuri, sunt foarte seriosi in cel putin o privinta. Urmaresc contruirea unui imperiu politic american global, controlat de „consilieri” neoconservatori.
– Suna sinistru ce spuneti. Nu sunteti prea pesimist? Nu credeti ca moderatia e o virtute conservatoare? Va intreb asta pentru ca neoconservatorii sustin ca moderatia e cea care ii face gata sa sustina un presedinte „centrist”. „Deschiderea” liberala face casa buna cu „moderatia” conservatoare, s-ar parea, si reprezinta cheia succesului pe scena politica si intelectuala de astazi.
Moderatia, or ceea ce filosofii clasici numeau „sophrosyne”, e o virtute, dar o virtute care nu consta in a te situa la mijloc in orice situatie. Ar fi fost virtuos din partea cuiva sa accepte tirania unui Hitler sau a unui Stalin dar sa incerce sa-i convinga pe cei doi tirani sa-si ucida mai lent „dusmanii”? Este moderata pozitia conservatoare americana cand sustine casatoriile cuplurilor de acelasi sex dar respinge casatoriile de grup care tocmai au fost legalizate in Olanda? Poate ca pozitia moderata ar fi sa permitem si casatoriile de grup in cativa ani, dar sa tragem linia la casatoriile cu animale. Sunt sigur ca neoconservatorilor nici nu le-ar pasa de toate aceste lucruri, atat timp cat toata transformarea ar pastra o aparenta de legalitate si nu ar incomoda interventia militara in Orientul Mijlociu. Si nu sunt sigur ca termenul „moderatie” mai are vreo semnificatie, avand in vedere cat de mult au alunecat spre stanga, din punct de vedere cultural si social, Statele Unite si cea mai mare parte a Occidentului. Care e presedintele centrist pe care il au in vedere neoconservatorii? Unul care e fericit sa inunde SUA cu imigranti needucati din Lumea a Treia, unul care sustine adoptarea de legi impotriva „incitarii la ura” („hate speech”), pentru a pune pumnul in gura celor care se opun casatoriei intre cuplurile de acelasi sex si avorturilor in ultimul trimestru? Pentru neoconservatori, toti politicienii sunt „moderati” si „centristi” atata vreme cat ii lasa pe neoconservatori sa conduca politica externa a Americii.
Dar politica externa pare a fi cea mai mare realizare a neoconservatorilor. Ati amintit, la o recenta conferinta, ca Reagan nu si-a tinut promisiunea de a dezmembra „statul-dadaca”. Si un neoconservator v-a replicat, autosatisfacut: „Da, dar a invins comunismul. Si asta e mai mult decat de ajuns pentru o presedintie.” Est-europenii ii sunt recunoscatori lui Reagan pentru a fi „invins comunismul”. Nu l-au ajutat neoconservatorii sa obtina aceasta victorie?
Sunt de acord ca Reagan a contribuit la grabirea prabusirii Imperiului Sovietic, dar imi e neclar in ce masura au contribuit neoconservatorii la obtinerea acestui rezultat. Linia relativ dura in relatiile cu sovieticii a fost linia traditionala a Partidului Republican inainte ca republicanul Nixon si democratul Carter sa incerce sa o inlocuiasca cu „relaxarea”. E foarte probabil ca, chiar daca neoconii nu s-ar fi ivit (ce ipoteza fericita!), Reagan sa fi continuat politica antisovietica pe care a sustinut-o inca inainte de a ajunge presedinte. Ceea ce au adus nou neoconservatorii in echipa de politica externa a lui Reagan a fost transformarea politicii administratiei americane: trecerea de la o pozitie antisovietica la una de imbratisare a revolutiei democratice globale. Neoconservatorii au fost in intregime responsabili pentru eforturile Departamentului de Stat de a scapa de Pinochet si de Marcos. Tot neoconservatorii au facut ceva zgomote, dupa 1989, mai ales prin Heritage Foundation, pentru a combate reunificarea Germaniei. Dar aici au avut mai putin succes.
Dar neoconservatorii sustin ca oricine nu sustine „agenda democratica globala/drepturile omului” e un „fascist” si deci un inamic al Israelului. Cum reusiti sa fiti si conservator, si sustinator al Israelului?
E foarte posibil sa ai simpatie pentru statul israelian, prins intre inamici musulmani, fara sa imbratisezi ideologia neoconservatoare. In ultima mea carte, Encounters, arat cum multi dintre cunoscutii mei vadesc simpatie pentru Israel dar, asemenea renumitului profesor de relatii internationale James Kurth, care e in mod categoric un prieten al Israelului, gasesc respingatoare propaganda neoconservatoare. Desi cred ca Tratatul de la Versailles a fost razbunator si imprudent si ca era normal sa produca un nou razboi, nu vad nici un motiv sa sar in tabara lui Hitler doar pentru ca si el se opunea acelui tratat. Nu inteleg de ce, pentru a ne opune unui rau, trebuie sa imbratisam neconditionat niste aliati toxici (si neoconservatorii, fiind stalinisti in mentalitate, asteapta supunere totala de la satelitii lor).
Asadar ce aliante l-ati sfatui pe un tanar conservator roman sa faca?
Sfatul meu catre tinerii conservatorii romani ar fi sa se fereasca de neoconservatori cu orice pret, mai ales daca li se ofera avantaje materiale. Altminteri vor trebui sa plateasca pretul pe care l-au platit toti „tovarasii de drum” care s-au apropiat prea mult de sovietici si de agentii sovietici de influenta. De vreme ce bosii neoconservatori au incercat deja sa ma distruga, asigurandu-se ca ultimele mele carti nu vor fi recenzate in presa aflata sub controlul lor, pot sa vorbesc, la varsta la care ma aflu, cu absoluta onestitate. Neoconservatorii sunt la fel de intoleranti si de ostili traditiilor nationale ale est-europenilor ca si precedentii stapani, sovietici, ai Romaniei. Conservatorii romani ar trebui sa faca tot ce le sta in putinta pentru a neutraliza aceasta periculoasa influenta straina.
NOTA BIOBIBLIOGRAFICA

Profesorul Paul Gottfried (n. 1941) e Raffensperger Professor of Humanities la Elizabethtown College, Pennsylvania si Adjunct Scholar la Ludwig Von Mises Institute. Descendent al unei familii evreiesti de cultura germana din Budapesta, educat la Yale si la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al miscarii conservatoare, bucurandu-se de-a lungul vietii de prietenia unor personalitati precum Thomas Molnar, Will Herberg, Paul Piccone, Erik M. von Kuehnelt-Leddihn, John Lukacs, Robert Nisbet, Russell Kirk, Sam Francis, Murray Rothbard, Christopher Lasch, Peter Stanlis si Mel Bradford. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece carti si sute de articole, in reviste de specialitate si in presa din SUA si din Europa. Printre cartile sale se numara: Conservative Millenarians: The Romantic Experience in Bavaria, Fordham University Press, 1979; The Search for Historical Meaning: Hegel and the Postwar American Right, Northern Illinois Univ Press, 1986; The Conservative Movement, Twayne Pub, 1992; Carl Schmitt: Politics and Theory, Greenwood Press 1990; After Liberalism: Mass Democracy in the Managerial State, Princeton University Press, 2001; Multiculturalism and the Politics of Guilt: Towards a Secular Theocracy, University of Missouri Press, 2002; The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium, University of Missouri Press, 2005; Conservatism in America: Making Sense of the American Right, Palgrave-Macmillan, 2007. Editia germana a cartii despre Multiculturalism a fost considerata de Frankfurter Allgemeine Zeitung una dintre cele mai importante aparitii ale anului 2005.

Anunțuri