Revista 22, Nr. 43 / 20 – 26 octombrie 2009
Cultura, oraşul şi dinamica socială

Istorie, mit şi administraţie eficientă
Dan Suciu

Dezvoltarea urbană a Sibiului, un fenomen spectaculos pentru ultimii 10 ani, este rezultatul unui amestec de istorie, noroc şi administraţie pragmatică. Întrebarea este în ce măsură acest amestec specific poate constitui un model.

Sunt puţine oraşe din România care pot beneficia de această combinaţie eficientă. Norocul a însemnat pentru Sibiu păstrarea moştenirii medievale. Administraţia, condusă de primarul Klaus Johannis, a ştiut că punerea în valoare a patrimoniului este un pas esenţial, dar nu suficient pentru dezvoltarea locală. Strategia de urbanism a oraşului spune explicit că obiectivul strategic fundamental constă în împlinirea aspiraţiilor Sibiului de a-şi păstra identitatea medievală şi, în acelaşi timp, de a fi susţinut de o economie competitivă, dinamică şi novativă, cu un mediu de viaţă de calitate, având la bază principiile dezvoltării durabile şi înscris în circuitele de valori europene. De altfel, încercarea eficientă de punere în valoare a moştenirii istorice (şi de fructificarea turistică a ei) a fost precedată de insistenţa pentru crearea unor parcuri industriale la extremităţile oraşului, care au reabilitat structura industrială care caracteriza oraşul. Sibiu nu a fost, evident, un oraş turistic sau universitar până în anii aceştia. A fost un oraş comercial şi mai ales meşteşugăresc şi apoi industrial diversificat. Comunismul a păstrat (din nou, mai mult o chestiune de noroc) structura diversificată a industriei locale, aşa că oraşul nu a fost dependent de una-două unităţi industriale cum s-a întâmplat cu fratele siamez, Braşovul. Reluarea unui flux investiţional pentru Sibiu deja din jurul anului 2004 este principala cale de dezvoltare urbană a oraşului, prin investiţii greenfield, şi nu doar privatizări de mai mult sau mai puţin succes (60% dintre companiile nou înfiinţate provin din Germania şi Austria). La începutul anilor 2000 şomajul se apropia de 20%, ceea ce arată că primele iniţiaţive ale Primăriei de a dezvolta zone industriale la momentul potrivit au fost esenţiale. Un singur exemplu, al Zonei Industriale Vest (Sibiul are 3 asemenea zone): Primăria Sibiu a transformat, în perioada 2003–2004, o zonă de la marginea oraşului într-o zonă industrială. După instituirea Zonei Industriale Vest, terenurile au fost cumpărate în scopul construirii unor unităţi de producţie de către firme recunoscute la nivel european. Pentru încurajarea investitorilor, iniţial, a existat o mare receptivitate din partea autorităţilor pentru reducerea taxelor şi impozitelor pe clădirile industriale. În 2004, zona găzduia 15 firme, iar în 2007, 31 firme, întinzându-se pe o suprafaţă de peste 115 ha. Valoarea investiţiilor directe atrase de Sibiu prin Zona Industrială Vest, înainte de declanşarea crizei economice, s-a ridicat la peste 200 de milioane de euro, iar numărul locurilor de muncă nou înfiinţate a fost de aproximativ 2.500.

Odată cu declanşarea proiectului Sibiu Capitală Culturală 2004, accentul a căzut pe reabilitarea urbană a centrului oraşului. S-a reproşat actualului primar concentrarea investiţională pe centrul oraşului, în detrimentul zonelor periferice şi mai sărace, dar strategia aleasă de a împinge dezvoltarea de la centru spre periferie a fost singura valabilă şi aducătoare de profituri înaintea epuizării rezervelor locale. Strategia s-a bazat pe o inventariere exactă şi exhaustivă a zonelor de patrimoniu şi impunerea unor condiţii de reabilitare drastice.

Fondurile (locale, naţionale şi internaţionale) au fost utilizate prepronderent în aceste zone, cu riscul dezafectării chiar şi pentru 2 ani a unor străzi întregi ale oraşului. O simplă inventariere a uneia dintre străzile de patrimoniu (nici măcar printre cele mai importante), cum este Strada Mitropoliei, cuprindea atât monumentele istorice recunoscute ca atare, cât şi „casele susceptibile de a fi clasate ca monumente“, ceea ce dădea o unitatea stilistică şi de patrimoniu întregii zone (pe strada menţionată, de exemplu, sunt 12 case care intră în această categorie, alături de alte 6 monumente istorice, ceea ce înseamnă aproape jumătate din numerele de stradă). Investiţiile de capital au acoperit cea mai mare parte a investiţiilor şi, din 2006 începând, ponderea lor este de peste o treime din bugetul local, un buget degrevat de cheltuieli sociale prea mari, în urma creşterii economiei locale. Rezultatele s-au văzut rapid după 2007, odată cu intrarea eficientă în circuitele turistice (graţie şi unui aeroport care a beneficiat de o investiţie guvernamentală masivă). Sibiul a ajuns să ocupe un uimitor loc cinci în topul celor mai importante oraşe europene, după oraşe precum Roma, Paris sau Atena, iar suma cheltuită de un turist în medie pentru un sejur s-a dublat în 2009 faţă de 2006, an în care Sibiul a fost inclus în lista destinaţiilor culturale, se arată într-un raport ATLAS.

„Calitatea vizitei în Sibiu a parcurs o curbă ascendentă. Astfel, dacă în 2001, Sibiul a obţinut, pe o scară de la 1 la 10, o notă de 7,75, în 2009 Sibiul se situa la nivel de 9. Curba ascendentă în acest domeniu se justifică prin investiţiile în infrastructură care au schimbat în bine imaginea oraşului, dar şi prin îmbunătăţirea condiţiilor oferite turiştilor de unităţile de cazare şi de alimentaţie publică“, se arată în raportul European Association for Leisure Time and Tourism Studies (ATLAS), dat publicităţii de Primăria Sibiu.

Şi în ceea ce priveşte cheltuiala medie totală a vizitatorului, în Sibiu se observă o creştere. Astfel, dacă în 2004 vizitatorul cheltuia în medie sub 200 de euro pe şedere, în 2007 suma cheltuită a fost de peste 350 de euro, iar în 2009 a trecut de 400 de euro.

Taxele din turism reprezintă acum una dintre primele surse de bani ale oraşului. Creşterea semnificativă s-a produs în 2007 şi 2008, dar anul 2009 a adus hotelierilor venituri comparabile cu cele din 2007. Dacă în mai 2005 suma încasată de Direcţia Fiscală Sibiu drept taxă hotelieră era de 63.771 de lei, în mai 2007 suma s-a dublat, ajungând la 128.879 de lei, iar în mai 2009 aceasta era de 139.110 lei. Pornind de aici, singura condiţie pentru continuarea dezvoltării locale ţine de apariţia unor căi de acces – centură, autostrăzi, drumuri de legătură – care să nu sufoce unul dintre puţinele succese urbane de după 1990.

Oraşul fără agora
Rodica Culcer

Bucureştiul este un oraş lipsit de agora, un oraş care se descurcă singur, fără ajutorul celor aleşi să-l amenajeze.

Puţină lume îşi mai aminteşte că Piaţa Dorobanţi se întindea pe tot spaţiul ocupat acum de magazinul NIC, fiind despărţită în două de o piaţetă în mijlocul căreia se afla o mică arteziană. Pe bordura artezianei şedea adesea Andruţă Ceauşescu, adus la Bucureşti de feciorul său mai mic, şi-şi bea ţoiul cumpărat de la birt. Şedea şi Andruţă unde putea, căutând un spaţiu public în care să fugă de acasă (maşina neagră îl urmărea nelipsită), mai ales că pe atunci Piaţa Dorobanţi oscila între aspectul de cartier bucureştean fără pretenţii şi un fel de centru al satului.

Astăzi, dacă ar trăi, Ceauşescu senior nu ar mai avea unde să-şi bea ţoiul în cartierul „de fiţe“, invadat de nouveaux riches (sună mai bine decât „parveniţi“ şi „mafioţi“). Locurile de întâlnire sunt astăzi cafenelele care au ocupat trotuarul de vis-à-vis de piaţă, dar nu vechii locuitori ai cartierului se întâlnesc în ele, ci tinerii de bani gata, tot felul de creaturi dubioase, cu comportament ostentativ şi iz de interlopi. Mai vezi, e drept, şi oameni de afaceri serioşi. În concluzie – un amestec care exprimă destul de bine schimbările sociale ale ultimelor două decenii.

Un spaţiu public gândit de urbanişti cartierul însă nu are, cum nu are de altfel nici restul oraşului. Blocată de proximitatea malefică a lui Ceauşescu, cartierul Dorobanţi era sumbru înainte de 1989, pentru a deveni ulterior un spaţiu de manifestare a noii „elite“ politico-economico-mondene.Schimbarea s-a petrecut însă doar mulţumită dinamicii economiei de piaţă. Tot Bucureştiul s-a umplut de altfel de cafenele şi restaurante, care par a ţine locul unor spaţii de congregare a locuitorilor Capitalei.

Oraşul nu a fost gândit şi amenajat pentru manifestări colective, iar spaţiul în care se adună bucureştenii la momente importante, cum se adună de pildă londonezii în Trafalgar Square sau newyorkezii în Times Square, a ajuns să fie Piaţa Universităţii, care nu a fost gândită în acest scop, dar şi-a dobândit acest statut datorită încărcăturii sale politice: 21 decembrie, 1989, „golanii“, mineriada din iunie 1990, victoria preşedinţilor nepesedişti Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, vizita lui Bill Clinton, intrarea în UE la 1 ianuarie 2007. Nici după toate aceste evenimente, care aduc lumea în Piaţa Universităţii, nu s-a gândit niciun edil că oraşul ar avea nevoie de o agora. Dimpotrivă, spaţiile sale deschise au ajuns să fie populate cu monstruozităţi estetice, cum este nefericitul monument al revoluţiei impus de Ion Iliescu în faţa Bisericii Kretzulescu, probabil pentru a distrage atenţia de la statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu.

Cum spuneam, întreprinzătorii privaţi au ţinut loc de edili – oricum, doar proiectele lor s-au bucurat de atenţia acestora din urmă –, iar poporul a înţeles că agora este la mall, mai ales că mall-ul a început să fie organizat ca un mic orăşel, cu străzi şi pieţe, cum este de pildă Feeria din Băneasa. Este artificial, kitsch, poate nesănătos, dar umple un gol pe care edilii nici măcar nu-l văd.

Nu este desigur spaţiul în care să se simtă bine cei cu interese culturale, mai puţin fascinaţi de strălucirea vitrinelor şi de magazinele de pe „glam street“ şi „fashion street“ şi nici măcar un spaţiu care să stimuleze interese diferite de achiziţia de bunuri denumită mai nou shopping. Aceştia au noroc tot de spiritul antreprenorial al librarilor şi se refugiază la Cărtureşti, care este mai mult decât o librărie, iar, o dată la doi ani, au şansa Festivalului Enescu, găzduit potrivit la Ateneu şi impropriu la Sala Palatului.

Nici vorbă de centre culturale de tipul South Bank Centre de pe malul Tamisei sau Kennedy Centre din Washington. În lipsă de spaţii dedicate, concertele pop se ţin în pieţe şi parcuri, spre exasperarea locuitorilor din zonă, a căror opinie nu o cere nimeni.
În concluzie, Bucureştiul este un oraş lipsit de agora, un oraş care se descurcă singur, fără ajutorul celor aleşi să-l amenajeze. Nimeni nu are o viziune pentru oraş, iar concursurile de urbanism au fost ţinute de formă, căci proiectele câştigătoare nu au fost niciodată puse în practică. Treptat, lumea a uitat de ele şi, pierzând orice nădejde, a ajuns să se consoleze cu mall-ul.

Oraşul şi cetatea
Andrei Cornea

Înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există „cetatea“: adică o comunitate – mai mare sau mai mică – de oameni.

Spune Tucicide în Războiul peloponeziac că, dacă oamenii din viitor (viitorul lui) ar putea privi Atena şi Sparta golite de oameni, şi-ar face o idee greşită despre puterea, în realitate relativ egală, a celor două cetăţi. Sparta, oraş mic, fără monumente, cu populaţia locuind răspândită în mediul rural, ar părea de două ori mai slabă politic şi militar decât era, în vreme ce acelaşi privitor ar judeca Atena, metropolă plină de monumente şi construcţii publice remarcabile, ca fiind de două ori mai puternică. Ce ne învaţă această pătrunzătoare observaţie? Că între oraş şi cetate există o deosebire importantă şi care se păstrează chiar şi mult după dispariţia cetăţilor-stat de tip antic.

Când spunem „oraş“, ne gândim de obicei numai la case, străzi, pieţe, poduri, bulevarde, muzee, monumente. Avem în vedere, de fapt, precum se gândea Tucidide, oraşul golit de oameni. Dar înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există „cetatea“: adică o comunitate – mai mare sau mai mică – de oameni. Cum trăiesc ei, ce doresc, ce visează, ce aşteaptă, toate acestea înseamnă „cetatea“. „Oraşul“, chiar şi aşa, e nu numai un loc clădit, ci e şi un „stil“. Iar „Cetatea“, în mod paralel, înseamnă nu numai un număr de fiinţe omeneşti, ci şi o comunitate creatoare de stil.

„Cetatea“ presupune, aşadar, o comunitate. Dar oare, sunt sau mai sunt oraşele noastre comunităţi, şi nu doar simple aglomerări umane? Uneori da sau încă da, mai ales cele nu foarte mari, mai ales în Transilvania, unde spiritul occidental urban s-a implantat de sute de ani şi mai rezistă, pe alocuri, întrucâtva. Cu toate acestea, chiar şi acolo, şi mai ales în oraşele mari, comunitatea sau, dacă vreţi, „cetatea“ pare să fie tot mai mult o amintire. Comunismul, cu doctrina lui brutală de urbanizare, a contribuit mult la aceasta. Lucrurile se ştiu. O populaţie rurală, destul de primitivă în mentalităţi şi fel de viaţă, a fost transplantată brusc la bloc, fără a avea răgazul să se adapteze. Copiii sau nepoţii acesteia sunt astăzi citadini, fără a fi apucat să devină cu adevărat „cetăţeni“.

Rupţi de micile lor comunităţi rurale, acei oameni nu au reuşit să integreze „cetatea“, nici aceasta nu i-a integrat. Ea le-a rămas străină, un loc al nimănui, care poate fi pângărit şi insultat după voie, fără remuşcări sau ezitări. Spaţiul public, creat de-a lungul timpului printr-un efort comun, nu există pentru aceşti oameni care nu au păstrat din tradiţia rurală decât spiritul de clan, devenit în noile condiţii mentalitate de gaşcă. „Tranziţia“ a desăvârşit procesul creării de citadini necetăţeni. Ajutaţi să-şi uite responsabilităţile faţă de „cetate“ sau trecându-le pe seama unor autorităţi corupte şi ineficiente, citadinii noştri au la îndemână numai înjurătura drept mijloc de revoltă. Altminteri, ei aleargă bezmetic, se ciocnesc, se izbesc fără milă în autobuze şi tramvaie, se suduie. Consideră automobilul drept mijlocul principal de afirmare a forţei şi prestanţei şi circulă cu el în aşa fel, încât tot cartierul să i le cunoască şi să se teamă.

Probabil că o mare parte din problemele noastre politice generale – neîncrederea reciprocă, spiritul de clan, neglijarea intereselor generale, dificultatea cooperării, furia demolatoare, invidia în loc de emulaţie, orgoliul în loc de ambiţie – se explică şi prin dispariţia „cetăţii“ în lumea românească. Lipsa de interes şi de participare a unei mari părţi a populaţiei la politic şi la procesele electorale nu formează decât pandantul politic al neglijenţei individuale faţă de mediul înconjurător şi faţă de interesele şi sentimentele celorlalţi. Cineva care evacuează pe geamurile deschise ale apartamentului sau ale maşinii o muzică asurzitoare e un om pentru care „cetatea“ nu există. De ce s-ar duce el să voteze? Şi pentru cine?

Cât despre politicieni, ne-am făcut un obicei în a-i acuza pentru toate. Dar ei nu sunt decât noi înşine în oglinda societăţii. Iar aceasta e deformată şi reflectă monstruos propriile noastre defecte. De fapt, mai mult decât orice, ea reflectă un gol: o „cetate“ inexistentă.

Pentru o societate civilă a loisir-ului cultural urban
Paul Cernat

Puţine oraşe din ţară posedă, deocamdată, şi un „ţesut“ urban atractiv pe spaţii ceva mai mari decât o stradă de vară şi o zonă centrală privilegiată.

Există, şi în România actuală, oraşe care încearcă, de bine-de rău, să îşi pună în evidenţă identitatea culturală prin evenimente pe care le găzduiesc, periodic, în funcţie de resursele disponibile. E cazul Sighişoarei, cu al său festival de artă medievală, sau al Sibiului, cu festivalul de jazz şi cel de teatru, al Clujului, cu festivalul de film… Nu uit, desigur, Zilele Bucureştilor din Capitală, marile târguri internaţionale de carte, evenimentele de la Muzeul Ţăranului Român şi altele. Nu cred, de altfel, că ducem lipsă neapărat de manifestări culturale, târguri sau spectacole de tot soiul în marile sau mai micile noastre oraşe (mai exact: în Bucureşti, Iaşi şi în localităţile din Transilvania sau Banat, că în rest…). Adevărata problemă stă în faptul că ele au un caracter ocazional, că vin şi trec lăsând în urmă aceeaşi mohorală apăsătoare. E ca în staţiunile turistice de pe litoral: în extrasezon, arată ca nişte paragini deprimante. Puţine oraşe din ţară posedă, deocamdată, şi un „ţesut“ urban atractiv pe spaţii ceva mai mari decât o stradă de vară şi o zonă centrală privilegiată.

De fapt, cu puţine excepţii, oraşele din România reproduc destul de fidel mentalitatea comună a cetăţeanului de rând: îşi pun, la rare ocazii, hainele bune, de sărbătoare, cumpărate cu chiu cu vai din împrumuturi şi economii, după care se întorc la umilinţele şi nevoile cotidiene.

Ca de obicei, excepţiile confirmă regula; Timişoara, între alte câteva, cu nenumăratele ei terase cochete din timpul verii, cu spaţiile ei neconvenţionale şi cu îmbinarea armonioasă, dezinvoltă de vechi şi nou. Iaşiul chiar, care începe să iasă din amorţeală printr-un nou dinamism cultural şi ambiental de bun augur. Însă micile iniţiative de umanizare a ambientului desfigurat de comunism şi înzorzonat la modul kitsch în postcomunism sunt, de regulă, haotice, izolate şi „nu fac sistem“. Sunt, altfel spus, nişte flori cu care nu se poate face, încă, primăvară.

Marea provocare la adresa tuturor edililor noştri este, în opinia mea, reumanizarea oraşelor, transformarea lor în spaţii respirabile, prietenoase şi, pe cât posibil, atrăgătoare. Pentru aceasta ar fi însă nevoie (pe lângă fonduri) de noi şi eficiente proiecte de estetică ambientală în acord cu restaurarea vechilor clădiri/faţade. Ar fi nevoie, apoi, de recondiţionarea corespunzătoare a carcaselor de beton, de mai multe parcuri şi de mai multă verdeaţă, de amenajarea unor zone speciale în cadrul oraşelor. Nu trebuie să fii neapărat specialist în urbanistică pentru a constata, străbătând oraşele patriei, educaţia estetică precară sau inexistentă care le patronează şi le defineşte fizionomia, aerul de subdezvoltare meschină, complacerea lor într-o urâţenie abrutizantă, vădind profunda criză de identitate şi delăsarea unei societăţi debusolate, confuze, lipsite de reguli şi incapabile să producă un proiect comun de dezvoltare.

Ei bine, educaţia estetică de care vorbeam ar putea fi impulsionată decisiv dinspre zona iniţiativelor şi manifestărilor culturale alternative la adresa bâlciului promiscuu care ne sufocă. Iniţiative benefice ar putea avea loc şi în zona turismului cultural, dacă ar funcţiona cu adevărat şi dacă ar fi cu adevărat cultural. Esenţială în acest sens este articularea unei societăţi civile a loisir-ului urban de acest tip. Sigur că într-o ţară în care absorbţia neglijabilă a fondurilor europene e direct proporţională cu absorbţia deficitară a mentalităţilor europene, iniţiative de acest gen sunt frustrant de dificile. Dar ele stau la îndemână. Oricum, plângându-ne de milă şi aşteptând la nesfârşit soluţii miraculoase nu vom face decât să ne asigurăm pe termen lung urâţenia din jurul nostru.

Cultura care „se întâmplă“, dar care care „nu are loc“
Vintila Mihailescu

Domnule Vintilă Mihăilescu, vreau să vorbim la început despre organizarea urbanului şi dinamica socială într-un oraş cum este Bucureştiul.
Dacă e să vorbim despre urbanism şi mobilitatea socială în urban, ajungem inevitabil la ceea ce este placa turnantă, locul geometric al întregii discuţii, şi anume, la politici urbane. Pentru că, în ultimă instanţă, totul depinde de existenţa sau nu a unui proiect – şi când spun proiect, nu mă refer la PUG, PUZ sau la chestiuni strict tehnice –, a unei viziuni. Deci, cum vrem să arate Micul Paris? Ca târg, ca cetate, ca metropolă cosmopolită, ca centru istoric, ca oraş turistic, ca hală industrială, ca oraş-dormitor? Este esenţială existenţa unei viziuni urbane, care se traduce apoi în practică prin politici urbane. Acestea au existat în timpul comunismului, aşa cum au existat, şi au fost foarte stricte, controlate, cu o viziune coerentă şi dramatic de consecventă. Politicile urbane comuniste au fost foarte agresive, cu excluderea populaţiei din procesul de negociere, care trebuie să existe întotdeauna între public şi privat într-un oraş. Pe de altă parte, imediat după comunism, s-a căzut în extrema cealaltă: după o monopolizare a spaţiului public de către stat, oraşul a devenit spaţiul unei privatizări aproape fără niciun fel de regulă. Este foarte greu, obiectiv vorbind, să spui când s-a distrus mai mult. Or, orice oraş este un spaţiu public care trebuie întotdeauna negociat între instituţiile statului şi interesele private. Orice fel de dezechilibru în această negociere, în această ideală armonie duce la degradarea oraşului: ori printr-o excrescenţă a spaţiilor publice şi eliminarea intereselor private, care nu se mai regăsesc în acest oraş; ori fiecare recuperează spaţiul cum vrea, cum poate şi cum ştie, de la parcatul pe trotuar – fiindcă „privatizezi“ trotuarul -, până la interesele constructorilor.

Care credeţi că este principala schimbare în această mobilitate socială în ultimii ani?
În perioada comunistă, politicile de mobilitate erau la fel de controlate precum politicile urbane, mergeau mână în mână. La un moment dat a fost o listă de oraşe închise, deci se exercita un control al mobilităţii – cine are voie să capete buletin de Bucureşti şi cine nu. Din acest punct de vedere, mobilitatea trecea printr-un filtru politic foarte dur. Nu înseamnă că nu existau şi mici „scurgeri“ colaterale, dar ele erau de domeniul accidentului. După ’90, evident că această barieră s-a ridicat, mobilitatea s-a autoreglat după criteriile pieţei, pentru că am devenit un stat care încerca să se alinieze la aceste norme. Pe de altă parte, piaţa a suferit nişte schimbări fundamentale. Să nu uităm că, imediat după căderea comunismului, a început decooperativizarea şi ceea ce s-a numit „reîmproprietărirea“, deci „revenirea la normal“ în lumea rurală. În acelaşi timp, a avut loc şi o puternică dezindustrializare, considerată şi ea tot un fel de „revenire la normal“. Urmarea a fost că oraşele nu au mai devenit la fel de atractive pentru mobilitate cum erau înainte, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai erau locuri de muncă. Mai mult, muncitorii care „primiseră pământ“ (ei sau rudele lor) erau invitaţi mai mult sau mai puţin politicos să îşi caute de lucru la ţară. Astfel, prin 1996 are loc, pentru prima dată în secolul XX, o răsturnare a raportului structurilor migratorii de la sat la oraş, cu o reducere semnificativă a fluxului de migraţie dinspre sat spre oraş, care a caracterizat toată modernizarea României.
Din acest punct de vedere, dacă Bucureştiul, ca şi celelalte oraşe, era o zonă de imigraţie controlată la un anumit moment al comunismului (pentru că la început a fost un exod), după ’90 a devenit o destinaţie mult mai selectivă, atrăgând mai degrabă o populaţie educată, pentru că au crescut joburile cu nivel calificat şi au scăzut cele necalificate, unde puteau să vină mai uşor cei din rural.

Ce diferenţe putem să observăm în mobilitatea socială între oraşe ca Sibiu sau Cluj şi oraşe ca Piteşti sau Slatina, mai industrializate?
Nu cred că se pot face generalizări. Depinde foarte mult de ce s-a întâmplat strict local. Dezindustrializarea, despre care putem să vorbim la modul general, s-a realizat foarte diferenţiat, cu implozii puternice ale unor zone monoindustriale sau cu redezvoltări ale unor platforme industriale, pe alte criterii. Sunt oraşe care au fost monoindustriale, unde această monoindustrie a dispărut şi nu s-a mai întâmplat nimic. Acolo este o cu totul altă situaţie. Sunt pungi de sărăcie. Apoi, sunt oraşe mai mari, care n-au fost monoindustriale şi care au demarat chiar o reindustrializare, după alte criterii: au apărut platforme industriale noi, care au relansat fluxurile de mobilitate, pentru că aveau nevoie de forţă de muncă.

Aţi vorbit mai devreme despre politicile urbane. Cum sunt ele acum în Bucureşti?
Inexistente. Şi nu e întâmplător. După ’90, tot omul avea planuri de viitor şi visa o anumită ţară, dar, când s-a trecut de la vise la realitate, nu s-a ajuns la construirea unui proiect de ţară. Proiect de ţară înseamnă un lucru foarte simplu, în ultimă instanţă: peste, să spunem, 50 de ani, intenţionăm să ajungem într-o anume situaţie, adică să promovăm un sector sau altul, o direcţie sau alta – promovăm turismul, dar renunţăm la agricultură sau relansăm agricultura, dar contextul european ne pune nişte probleme şi trebuie s-o reorientăm într-un fel sau altul. Sau ne axăm pe servicii – India este un exemplu în acest sens. Este o opţiune, bună, rea, nu discut acest lucru aici, dar este o opţiune strategică. O astfel de opţiune strategică nu a existat şi nu există pentru societatea românească. Nu este de mirare că nu există nici pe scară mai mică, pentru Bucureşti, deşi ar fi mult mai simplu.
Când spun politici urbane, mă refer la un astfel de plan strategic. Nu avem niciun fel de viziune. Ce vrem să facem cu centrul istoric? În afară de declaraţiile pe care le face fiecare primar, au trecut 20 de ani şi e o groapă. S-a ales praful din el. Vrem să devină Bucureştiul un oraş turistic? Bun, pentru asta trebuie făcute anumite lucruri, nu numai indicatoarele amplasate când a fost Summit-ul NATO. Ca să fiu puţin urâcios, singurul proiect urbanistic recurent al Capitalei îl constituie palmierii. Dacă ăsta este viitorul Bucureştiului, faţă de un asemenea proiect eu am anumite reţineri… Există şi iniţiative bune, dar ele sunt punctuale şi, inevitabil, se pierd în lipsa unei coordonări sau a unui plan coerent şi consecvent. Este foarte banal ceea ce spun, dar un oraş ca Bucureştiul, care are peste 2 milioane de locuitori, nu poate exista ca spaţiu urban fără o anumită coeziune şi, în acelaşi timp, nu poate să se schimbe de la primar la primar, de la partid la partid, pentru că aceste schimbări nu se fac peste noapte, iar efectele lor se văd în ani. Rezumând, comunismul a avut o mare coerenţă şi consecvenţă în rău, postcomunismul o mare incoerenţă şi inconsecvenţă în bine…

Una dintre principalele nevoi sociale este cultura. Ce puteţi să ne spuneţi despre amenajarea culturală a Bucureştiului în contextul acesta urban?
Depinde ce înţelegem prin cultură. Cred că vă referiţi la cultură în sensul ei superior – cultura înaltă, cultura elitelor. Cred că aici este şi o anumită eroare de abordare: cultura este una şi oraşul este alta, deci hai să vedem cum populăm oraşul cu cultura. Cultura care populează oraşul, cultura în oraş, şi nu a oraşului… Nu, ele merg mână în mână tot timpul. Lipsa de perspectivă urbană înseamnă şi lipsă de cultură urbană, iar lipsa de cultură urbană înseamnă lipsă de textură urbană de calitate. Nu pot fi separate. Pentru a avea cultură, un oraş trebuie să fie „cult“ el însuşi, să respire o anumită cultură a sa, specifică, proprie. Iar această cultură eu aş căuta-o mai jos, ca să spun aşa, în cartier, de pildă, care este, după mine, „locul“ de predilecţie al culturii urbane. Un oraş fără cartiere este un oraş care moare sau un oraş care te asfixiază. Pentru că ceea ce se numeşte cartier în sens social, în sens uman nu este cartierul administrativ – Balta Albă, Militari etc., care sunt oraşe de sute de mii de oameni -, ci sunt spaţii intermediare între public şi privat. Cartierul este spaţiul unde se negociază trecerea privatului în public, unde se „domesticeşte“ oraşul, unde este trăit de către locuitorii săi şi de către cei care-l vizitează. Cartierul este mai important şi mai reprezentativ pentru cultura urbană decât monumentul. Într-un oraş care nu are astfel de spaţii nu poţi trăi senzaţia de apartenenţă sau de proprietate – de proprium. Oraşul cunoaşte un hiatus în acest caz, o ruptură între spaţiul restrâns al caselor, spaţiului privat, al intimităţii calde şi megaspaţiul urban, public, rece – care, în cazul nostru, este la îndemâna oricui, deci, al nimănui.
Dacă acest gen de cultură a oraşului, de cultură urbană există, dacă avem un „oraş cult“, putem apoi să-l hrănim cu cultură cât vrem, putem să-l populăm cu instituţii şi evenimente, pentru că există textura care să le primească. Senzaţia mea în Bucureşti este că acesta a devenit un „oraş incult“, pe care numeroşi iubitori ai oraşului încearcă să-l populeze cu cultură. Din acest punct de vedere, Bucureştiul este un oraş frenetic, în care se întâmplă foarte multe lucruri, dar se întâmplă haotic. Cultura, în sens de activităţi culturale, populează intens oraşul, dar îl populează cumva „underground“, în sensul unei lipse de vizibilitate, de coerenţă şi de consecvenţă: „se întâmplă“ multe evenimente, dar „au loc“ foarte puţine. Or, „a avea loc“ este ceva – şi în spaţiul urban metafora e destul de explicită -, „a se întâmpla“ este altceva. Am devenit o ţară a târgurilor, a festivalurilor şi a concursurilor pentru Guinness Book.
Foarte bine, nevoia de sărbătoresc este mare, dar şi sărbătorescul este de mai multe calităţi. Această nevoie reală de sărbătoresc este satisfăcută printr-un circ care se întâmplă în mod excesiv şi unilateral, cu un număr tot mai mare de evenimente, pe amplasamente de cele mai multe ori nepotrivite.

În comunism, când se făcea un cartier nou, se făcea şi un cinematograf acolo, de exemplu. Acum, cu boom-ul imobiliar, se mai urmăreşte şi acoperirea acestor nevoi culturale prin crearea de infrastructură culturală?
Ne întoarcem la aceeaşi mare problemă a politicilor urbane, în măsura în care acestea sunt dictate aproape în întregime de interese imobiliare. Infrastructura culturală e neglijată. Mă rog, câteodată lipseşte chiar infrastructura, în sensul cel mai ingineresc, adică se construiesc întâi casele şi pe urmă se întreabă unde sunt drumurile… Dacă vorbim despre instituţiile culturale şi nevoile culturale ale acestor cartiere, nu se gândeşte nimeni la aşa ceva, pentru că ele nu aduc bani, şi atunci cei care investesc nu sunt interesaţi de acest aspect. Asta ţine iarăşi de o politică urbană, care trebuie să fie a statului. Neoliberalismul pe care îl practicăm noi este unul de „şcoală de duminică“, adică am învăţat prima lecţie – „piaţa reglează tot“ -, dar la a doua lecţie încă nu am ajuns. Statul ar trebui să intervină şi să le spună dezvoltatorilor imobiliari: trebuie să asiguraţi viaţa socială şi culturală a ceea ce construiţi, în caz contrar nu vă dăm aprobări. Se construieşte numai ca să se construiască, fără niciun fel de rost urban.
Acum, când ne sufocăm, am început să ne uităm în jur: de ce ne sufocăm, cine e de vină? Abia acum începem să ne mişcăm, să ne mobilizăm, au început să apară ONG-uri foarte puternice, foarte influente. Sigur, în lupta cu mamuţii imobiliari, deocamdată nu au câştig de cauză, dar sunt vizibile şi au început să aibă o anumită eficienţă. Sunt absolut convins că şi cetăţenii, locuitorii oraşelor vor începe încet-încet să ia poziţie, ceea ce-mi aduce aminte de o vorbă frumoasă a lui Mircea Vulcănescu: „la români se poate când nu se mai poate!“.

Ca director al Muzeului Ţăranului Român, puteţi să-mi spuneţi de ce unul dintre cele mai populare muzee din Bucureşti, deci dintr-un oraş, o adunare urbană, este un muzeu al ţăranului?
În primul rând, pentru că există încă o veneraţie a Satului şi a spiritualităţii sale, iar Muzeul Ţăranului vorbeşte cu măiestrie despre aceste lucruri. Dar cred că nu la asta vă refereaţi… Această „popularitate“ despre care vorbeaţi nu ţine de faptul că acest muzeu este al ţăranului, ci de faptul că este un muzeu. Şi anume, un muzeu care a realizat trecerea de la „muzeul-templu“ la „muzeul-forum“, după cum se exprima un expert în muzeografie, în urmă cu aproape o jumătate de secol. MŢR s-a orientat spre această formulă de muzeu-forum, care nu se reduce la colecţiile sale, ci devine o instituţie culturală în care se promovează diversitatea de puncte de vedere, dezbaterea publică, contactele publice. În jurul colecţilor se întâmplă multe evenimente. Muzeul este învelit în straturi succesive de fapte de cultură. Sigur, şi în cazul muzeului-templu, şi în al muzeului-forum există avantaje şi dezavantaje. Avantajul unui muzeu-forum este acela de a anima şi a avea mult mai mult acces la public, într-o lume în care vizitarea unui muzeu nu este chiar prima dorinţă a unui tânăr. Deci, dacă îi reuşeşte proiectul, poate să aibă acces la un public mai larg. Riscul este să se dizolve într-un centru cultural, în care specificitatea sa de muzeu începe să se atenueze. Din acest punct de vedere, orice management cultural este confruntat cu dificultatea găsirii unui echilibru. Nu există reţetă finală în această privinţă – până unde mergi cu deschiderea şi când te întorci spre templu. Dar o deschidere spre „forum“ mi se pare, în secolul XXI, nu numai firească, ci absolut necesară.

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU

Geneva, drumul de la Roma protestantă la capitală internaţională
Codrut Constantinescu

Am trăit doi ani la Geneva, timp suficient pentru a mă bucura şi înţelege parţial un oraş ciudat, nici prea latin, în ciuda faptului că este cel mai important oraş francofon din Romandie (numele inventat pentru a desemna partea francofonă a Confederaţiei Helvete), dar nici foarte germanic. Acest amestec de rigoare şi fantezie, bine dozat, îi conferă un farmec de a cărui concentrare îţi dai seama doar odată plecat din oraş.

Locul Genevei pe harta simbolică a Europei, dar şi a lumii este mult mai mare decât suprafaţa oraşului, care, chiar dacă s-a extins mult, nu a făcut-o haotic, ci metodic. Ştim bine cum, în perioada interbelică, lupta se dădea până şi în România între apărătorii spiritului Genevei şi opozanţii lui, pentru că sediul Societăţii Naţiunilor se afla la Geneva. După şase ani de război mondial, spiritul Genevei a învins, chiar dacă sediul noii Organizaţii a Naţiunilor Unite s-a mutat la New York, la Geneva continuând să funcţioneze doar un birou, dar şi un număr impresionant de instituţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Internaţională a Muncii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii etc. Prosperitatea Genevei se datorează parţial şi acestui important aflux continuu de oameni şi capitaluri care susţin o întreagă industrie şi oferă mii de slujbe în domeniul serviciilor.

Genevezii, aidoma multor occidentali, mai ales cei din ţările francofone, care în mod normal nu au nicio treabă cu actul cultural, consideră că este de bon ton să frecventeze un spectacol de operă, o piesă de teatru, să viziteze o galerie de artă sau să cumpere un tablou, două-trei cărţi pe lună pentru a le citi sau măcar pentru a le adăuga în biblioteca personală (care supravieţuieşte cu mult mai mult succes decât cea românească, plină cu bibelouri, cărţi vechi, din perioada comunistă, atunci când nu a fost înlocuită cu LCD agăţat pe perete). Astfel apare un public nu chiar atât de puţin numeros, care susţine financiar în mod direct cultura (autohtonă sau nu) şi oferă artistului sau scriitorului posibilitatea de a se dedica în mod special actului creator, nu să se irosească în tot felul de slujbe menite a-i oferi un minim venit. De ce doresc vesticii de rând să aibă acces la cultură? Dintr-un snobism privit ca o posibilitate de a depăşi simpla condiţie de vânzător la Migros, maistru sau tehnician dentar.

Chiar şi pensionarii iubesc şi îşi permit cultura. Pe de altă parte, o societate bogată mai ales, precum este cea geneveză, permite scurgerea de resurse către cultură, în timp ce una profund săracă, precum este în România, nu. Numărul sălilor de cinema este o altă dovadă a menţinerii unui alt fel de a se raporta la cultură, fiind unul dintre cele mai mari din Europa raportat la populaţia oraşului, depăşindu-l pe cel al unei capitale precum este Bucureştiul, cu o populaţie de zece ori mai numeroasă. Complexul Pathé Balexert s-a deschis în 1999, oferind 2.300 de locuri şi 10 săli, pentru ca la sfârşitul anului 2000 să mai adauge alte 3 săli suplimentare, cu 600 de locuri (în timp ce în România sălile de cinema au dispărut din foarte multe oraşe – avem o viguroasă cinematografie tânără, dar nu mai avem unde să o proiectăm…). În timpul verii, cinefilii se pot bucura de un cinematograf în aer liber amplasat pe malul lacului Léman. Simplist spus, Genevei i se aplică în domeniul cultural vechea lege a pieţei: dacă există cerere, apare şi oferta. Însă această cerere nu apare din senin, trebuie formată. Chiar dacă Geneva nu este în primul rând un oraş turistic, genevezii au înţeles de mult că pot beneficia de pe urma fluxului important de străini aflaţi în tranzit sau locuind şi muncind pentru diversele organisme internaţionale. În Geneva se află 40 de muzee, printre care Muzeul de Artă şi Istorie, Muzeul Internaţional al Crucii Roşii, MAMCo (Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană), Muzeul de Istorie Naturală sau Muzeul Internaţional al Reformei. Grădina Botanică este fascinantă şi inteligent amplasată în apropierea lacului Léman.

Istoria Genevei ar provoca dureri de cap oricărui american venit să o viziteze sau doar trecând prin oraş, en passant, cu treburi pe la organizaţiile internaţionale care-şi au sediul în minunatul oraş aflat la confluenţa râurilor Arve şi Ron. Geneva se consideră Roma protestantismului, adăpostind de-a lungul timpului valuri-valuri de refugiaţi protestanţi din Franţa, în frunte cu Jean Calvin (în iulie 1536), care au transformat oraşul în centrul calvinismului. Geneva este şi locul unde s-a născut Jean Jacque Rousseau, în 1712, şi unde a trăit Voltaire între 1755-1778. Inamicii declaraţi ai oraşului Geneva au fost ducii italieni de Savoia, cu care oraşul a purtat mai multe războaie care au culminat cu cel început în anul 1589. Carol Emanuel, duce de Savoia, dorea cucerirea acestui oraş independent şi prosper pe care intenţiona să-l transforme în capitala sa de peste Alpi. Nu l-ar fi deranjat nici să stârpească un focar de emanaţie a protestantismului. Beneficiind şi de ajutorul Franţei şi al oraşului Berna, genevezii au obţinut câteva victorii la începutul războiului, dar contraofensiva savoiardă a determinat semnarea unui armistiţiu, rupt de ducele Carol Emanuel de Savoia. În timpul nopţii dintre 11 şi 12 decembrie 1602, mercenarii ducelui de Savoia au mărşăluit în tăcere pe lângă malul râului Arve şi s-au reunit la două dimineaţa în platoul Plainpalais.

Un grup de comando s-a furişat în apropierea zidurilor cetăţii. Planul era unul clasic, acela de a se strecura în interiorul oraşului şi a deschide porţile cetăţii pentru ca trupele care aşteptau afară să intre şi să înfrângă rezistenţa mândrei republici geneveze. Însă o santinelă a apucat să tragă un foc de armă, unul singur, înainte de a fi omorâtă, alertându-i pe amorţiţii şi somnoroşii apărători ai Genevei, care au reuşit să-i respingă pe cei 2.000 de mercenari ai ducelui. Pacea din 1603 a garantat independenţa Republicii Geneva (chiar şi în zilele noastre denumirea oficială a cantonului care este parte integrantă a Confederaţiei Helvete este cea de Republique et Canton de Genève, bine semnalată pe toate documentele oficiale – ai crede că oricând genevezii se pot răzgândi şi declara independenţa – financiar nu ar avea nicio problemă, căci bugetul cantonului este cu siguranţă mai mare decât al întregii Românii).

Acest eveniment istoric a fost transformat în cea mai mare sărbătoare a oraşului, intitulată sugestiv Escalade, organizată în luna decembrie a fiecărui an, comemorarea pe data de 12 decembrie, iar sărbătoarea propriu-zisă în week-end-ul cel mai apropiat de această dată. Punctul culminant constă în procesiunea de duminică după-masa, când sute de membri ai Companiei 1602 (o asociaţie înfiinţată în 1926 pentru a perpetua memoria acestui eveniment istoric), îmbrăcaţi în costume din epocă, unii călare, înarmaţi cu muschete, săbii, lăncii, defilează pe străzile oraşului urcând în oraşul vechi, oprindu-se în faţa Catedralei Saint-Pierre, unde este proclamată victoria Genevei. De remarcat că această sărbătoare a fost interzisă în timpul ocupaţiei napoleoniene dintre anii 1792-1815, fapt ce i-a dus o popularitate cu atât mai mare, dar şi faptul că asociaţia, care numără 2.300 de membri, asigură finanţarea sărbătorii şi întreţinerea echipamentelor prin diverse modalităţi (donaţii, vânzarea de literatură tematică sau supă fierbinte). Petrecerea populară se ţine în Parcul Bastions. O comparaţie între sărbătoarea geneveză din Parcul Bastions, aflat la poalele zidurilor vechii cetăţi, şi chermezele organizate de către aproape toate oraşele, târgurile şi satele din România este posibilă. Genevezii sunt constanţi în a-şi păstra data acestei tradiţionale celebrări a spiritului de rezistenţă, privit ca un moment marcant în făurirea identităţii de genevez. De aceea, nu sunt deloc tentaţi să schimbe data, preferând o zi oarecare din vară când atmosfera ar putea fi mai clementă. Frigul, uneori pătrunzător, având în vedere apropierea lacului Léman, dar şi a Munţilor Jura, este privit ca un obstacol minor. Un pretext pentru a degusta diverse poţiuni magice fierte. Spre deosebire de tradiţia românească a grătarului cu mititei, care pare a infesta orice astfel de manifestare populară, grătarul devenind o marcă a sărbătorii la români, poate şi din motive evidente care ţin de o foame istorică datorată perioadei ceauşiste, miasmele geneveze sunt mult mai variate (chiar şi brânza lor tradiţională care se serveşte lichidă, numită fondue). Municipalitatea geneveză nu-şi bate joc de tematica bine definită a sărbătorii. Recii protestanţi nu tocmesc trupe de fete siliconate şi unduitoare care să-şi urle antitalentul de pe scene.

Spiritul protestant independent poate fi regăsit de pe malurile Marilor Lacuri din America până pe malul lacului Léman şi este pietrificat la propriu în monumentul internaţional al Reformei sau Zidul Reformatorilor aflat în Parcul Bastions, în apropierea vechiului oraş (vieux cité). Monumentul cuprinde statuile părinţilor fondatori ai mişcării protestante şi ai liderilor politici şi/sau militari ai Reformei. În prim-plan se regăsesc Guillaume Farel – unul din instigatorii Reformei la Geneva, Jean Calvin, Théodore de Bèze, rectorul Academiei geneveze, şi John Knox, fondatorul cultului prezbiterian din Scoţia, toţi patru îmbrăcaţi în roba Genevei, având în mâini mica Biblie a poporului creştin. În partea stângă se află amiralul de Coligny (reprezentând Franţa), Wilhelm I Taciturnul (Ţările de Jos), Frederic-Wilhelm de Brandenburg (protector al hughenoţilor în spaţiul germanic), iar în partea dreaptă se regăsesc sculpturile lui Roger Williams (Noua Anglie), Oliver Cromwell (Anglia) şi Istvan Bocskay (pentru Transilvania, al cărui principe protestant a fost pentru o foarte scurtă perioadă, între 1605-1606). La extremităţile ansamblului statuar se află două stele amintind contribuţia lui Martin Luther şi Ulrich Zwingli. Monumentul a fost inaugurat în 1909, marcând cea de a 400 aniversare a naşterii lui Jean Calvin şi a 350-a aniversare a fondării Academiei geneveze, cea care a devenit astăzi Universitatea Geneva. Cât de mare trebuie să fie dezamăgirea protestanţilor din Geneva, având în vedere faptul că huliţii catolici au ajuns majoritari (datorită imigranţilor italieni, portughezi) în Roma protestantismului…

Viaţa într-un oraş important din Occident nu presupune doar avantaje, ci şi dezavantaje. Am avut norocul să fiu prezent la Geneva în timpul desfăşurării unui summit al G8 la Evian, în Franţa, în vara anului 2003. Cum însă toată zona franceză unde avea loc întâlnirea era blocată, anti sau/şi alter-mondialiştii au decis să-şi exprime mânia proletară la Geneva, peste lacul Léman, după ce, cu o seară înainte, câteva zeci de casseurs maoişti, titoişti sau anarhişti (nimeni nu ştia cu siguranţă, mă rog, aripa dură) s-au luat la bătaie cu forţele de securitate geneveze, având nesperata posibilitate să spargă câteva zeci de vitrine şi să îşi deseneze sloganurile pe frumoşii pereţi ai clădirilor din Rue de la Confédération. Utopia rocks, Demain vous serez découvert, multe secere şi ciocane, multe tricouri roşii cu stele galbene, imprimeuri cu Che Guevara (cine altul?), Que fêtons nous: des années d’assassinats, de carnage, de hégémonie, Stop imperialism, no war, gens de la terre en colère, résistence sans limite. Cele câteva zeci de mii de oameni s-au pus în mişcare către graniţa cu Franţa pentru a-şi arăta dezaprobarea faţă de procesul istoric al mondializării. Mă întrebam privindu-i câţi dintre ei au făcut-o din convingere sau doar pentru că era vorba de evenimentul anului la Geneva şi nu se cădea să îl rateze, precum un concert excepţional, o lansare de carte sau o finală de cupă europeană. Însă marea majoritate a participat cu iluzia că poate face istorie, poate însemna ceva pentru restul lumii, cea săracă. Şi, în timp ce clopotele băteau de mama focului, căci toate acestea se petreceau într-o duminică, lumea fotografia şi filma în neştire urmele geamurilor sparte în seara precedentă. Se protesta împotriva ocupării Irakului, împotriva guvernului algerian, a ocupaţiei Tibetului, a poluării planetei, a globalizării climei, McDonald’s-ului declarat McDollar, a Nepalului care ucide eroi maoişti, a Israelului, a Rusiei. Demonstraţia era un fel de Hyde Park sau Babilon al protestului. Oare mai e cazul să remarc naivitatea unor inşi care idealizează sfintele totalitarisme, construite plecând tot de la nişte utopii criminale? Vorba lor, utopia rocks, dar nu şi pentru Ivan Denisovici. După ce i-am însoţit o bună bucată de vreme pe protestatari în drumul lor către graniţa franceză, care era închisă, mi-am văzut de drum şi m-am oprit la restaurantul Mc Donald’s din Plainpalais, unde eram angajat. Într-o primă instanţă nu am recunoscut localul, căci era baricadat cu plăci grele de lemn, nici măcar firma nu mai era vizibilă.

Localul părea în plină reparaţie sau restauraţie, doar managerul afgan Jwand făcând ture pe afară, mirosind precum un ogar din ţara lui posibilele ameninţări. În mod paradoxal, Mc Donald’s-ul detestat de antimondialişti era deservit în majoritatea zdrobitoare de amărâţi din Lumea a III-a, faţă de a căror soartă vărsau lacrimi de crocodil. Banii veneau din hamburgerii repede înfulecaţi, şi nu din mâinile care aruncau pietre în geamuri.

Puterea obişnuinţei modelează percepţia chiar şi asupra celor mai frumoase oraşe din lume, căci, odată locuind zi de zi în interiorul zidurilor cetăţii, farmecul lasă locul rutinei. Doar îndepărtarea de oraşul perfect permite transformarea lui într-o amintire preţioasă, la care te gândeşti cu pioasă recunoştinţă, căci poţi recunoaşte „Et in Arcadia ego!“.

Plainpalais

Unul dintre cele mai interesante locuri din Geneva este platoul Plainpalais, o suprafaţă de câteva hectare de teren încadrată de copaci, care nu a fost atacată de niciun PUZ subtil, un spaţiu deschis unde se organizează de două ori pe săptămână (sâmbăta şi miercurea) un târg de vechituri, iar de alte două ori (duminică şi marţi) pieţe itinerante de legume şi alte produse alimentare tradiţionale, biologice, care nu se vând direct pe asfalt, ci din coşuri sau cutii, pentru legume, sau, în cazul brânzeturilor, din interiorul microbuzelor parcate regulamentar, în interiorul spaţiului, care sunt prevăzute cu spaţii speciale în acest sens (vitrină, frigidere, galantare etc.). Circul poposeşte tot în acest spaţiu de câteva ori pe an, spre bucuria puştilor. Fascinant rămâne târgul de vechituri, format dintr-un cerc larg alcătuit din mesele sau cutiile de carton ale comercianţilor de ocazie. Dacă ai răbdare găseşti tot ce vrei, cu condiţia să ţii minte ce căutai la început, căci mulţimea de chilipiruri îţi pot da peste cap planurile financiare.

Melanjul este însă extraordinar, cald, îmbietor, iar preţurile foarte mici. Timbre, medalii franceze sau germane din toate războaiele purtate de-a lungul istoriei între cele două tabere, monede, bancnote din ţări exotice sau care au dispărut între timp, ceasuri vechi, cadrane, cărţi poştale vechi de decenii sau chiar secole, scaune, mese, dulapuri, haine, oale, trotinete, tablouri jalnice, statuete din ipsos, aparate de fotografiat de acum 30 de ani, pipe, cuţite, puşti, veste de camuflaj, telefoane de care eşti rugat să nu te atingi şi cărţi, foarte multe cărţi, de mult izgonite din diverse biblioteci lichidate, pe care le poţi cumpăra cu un franc-doi. Nu în ultimul rând, le marché aux puce este un eveniment neconvenţional de socializare.

Praf de copt
Erwin Kessler

Wilhelm de Orania i-a întrebat pe orăşenii din Leiden ce vor: scutire de taxe pe perioadă nelimitată sau universitate? Era vorba de un oraş industrial la vremea aceea, plin de burghezi negustori. Ei au cerut universitate! Acum este una dintre cele mai puternice din Olanda. Am temeri că voi reuşi să primesc acelaşi răspuns şi în comunităţile româneşti. Dar trebuie să încercăm.

Aşa cum arta este o componentă sine qua non a peisajului urban actual, artistul este, şi el, o piesă de rezistenţă a ţesăturii sociale citadine. Artistul de acum lucrează nu doar în oraş. El lucrează cu oraşul, cu forul, cu strada, cu masele, e prezent în cluburi şi la manifestaţii. Artistul nu mai este un animal exotic cu un public de nişă. Cu sau fără voie, cu sau fără ştiinţă, artistul a devenit un catalizator sau activist social cu normă dublă: comunitară şi individuală. Artistul de celălalt tip, cel care stă în atelier şi doar în atelier (studiosaurus aestheticus) se apropie vertiginos de modelul artistului medieval, de modelul iconarului închis în mânăstire, dar a cărui producţie este calificată acum mai degrabă drept meşteşug decât artă.

Ca să fie artă, arta zilelor noastre trebuie să fie lifestyle, artă de a trăi. Artistul de altădată, artistul tradiţional, în sensul consacrat de secolul al XIX-lea, era un burghez bine plasat în ierarhia socială a vremii, pe scara căreia avansa ca deţinător al unei sui generis noblesse de robe, chiar dacă roba sa era halatul pătat de culori, iar pupitru îi era şevaletul vechi, ambele etalate cu o demnitate ce frizează aroganţa, în atâtea autoportrete din anii 1800. Artistul de acum, pentru care autoportretul nu mai reprezintă o temă interesantă tocmai pentru că problema statutului (afirmată prin autoportret) şi-a schimbat cu totul reperele, a devenit un fel de praf de copt al comunităţii urbane, pe care o face să se umfle de bine, de frumos, de corectitudine, de bunăstare, de profit.

Devenită de mult o pătură socială consistentă numeric, breasla artistică a determinat, frecvent, mutaţii sociale şi economice ale spaţiului urban. La Berlin, New York, Londra sau Paris artiştii au colonizat zone iniţial defavorizate ale oraşului: Kreuzberg, Greenwich Village, East End, Marais, pentru ca mai apoi, datorită valorii adăugate constant prin prezenţa lor, zona să devină ca un stup cu miere snoabă, bună pentru turişti şi investitori. Artiştii, organisme invertite care consumă distopie şi produc utopie, trag după ei cartierul spre modă. Atelierele artiştilor lasă apoi locul cluburilor, restaurantelor, buticurilor, designerilor, creativilor din publicitate, iar zona devine tot mai exclusivă, tot mai bogată, tot mai inaccesibilă, determinând coloniile de artişti să migreze din nou către alte teritorii urbane care intră, astfel, în acelaşi circuit al omologării culturale, sociale şi economice la cote de piaţă tot mai înalte. Prin analogie, sportivii, scriitorii, muzicienii, nu au avut şi nu au această capacitate socială înnăscută de a umfla valoarea imobiliară a cartierului preferat. Arta, artiştii sfinţesc locul, cel puţin pecuniar vorbind, iar acesta este apanajul lor global.

Artiştii şi imobiliarii

Mergând pe urmele acestei mecanici istorice inconştiente (chiar dacă evidentă), viziunea managerială asupra artei (ce se transformă, pe zi ce trece, într-o adevărată dictatură), care nu doar împachetează, ci şi preformează şi prelucrează arta pentru a se potrivi pe natura de afacere a managementului (mai tot ceea ce se întâmplă în arta actuală e rodul unui proiect de management cultural), a determinat apariţia unui duplicat raţional al acestei mişcări naturale. Bine instrumentată şi pusă în funcţiune de angrenajele industriei divertismentului, impregnarea inginerească cu artă a anumitor zone este făcută acum în chip deliberat, calculat, cu unicul scop al profitului. Dacă artiştii vin, de obicei, în mod spontan spre zonele decăzute (care nu sunt doar mai provocatoare şi pitoreşti, ci şi mult mai ieftine pentru închirierea spaţiilor ample de care ei au nevoie ca ateliere), aşezându-se ca un plasture decorativ peste o rană superficială, împiedicând astfel venirea buldozerului terminator, acum ei sunt inseminaţi artificial în zone asupra cărora planează interesul şi zelul excesiv al speculanţilor imobiliari pe termen lung.

Aceştia au, cu mulţi ani înainte, viziunea profiturilor uriaşe ce pot veni de la investiţiile modice în cultivarea şi sponsorizarea artiştilor. Este un lucru ce se întâmplă nu doar în marile capitale ale lumii, ci şi în oraşe mai mici, aşa cum este Cracovia (unde fostul cartier evreiesc este acum o retortă în care fierb laolaltă interesele galeriilor şi ale speculanţilor imobiliari), ba chiar şi Clujul, unde se investeşte deja, după modelul londonez, în convertirea spaţiilor industriale periferice în zone artistice fierbinţi, la modă, mizându-se pe faptul că brandul Şcolii de gri de la Cluj va supravieţui suficient de mult şi va crea un zumzet artistico-imobiliar suficient de puternic pentru ca cei ce se află în spatele entuziasmului congenital al artiştilor să îşi poată vedea investiţiile dublate, dacă nu triplate. Profitul nu provine atât din afluxul de turişti externi, cât din fluxul de turism cultural intern, determinat de apariţia, bine calculată, a unor ansambluri şi destinaţii obligatorii pentru divertismentul urban avansat, neconvenţional, şi a căror frecventare poate să aducă (prin costurile serviciilor) un randament mult mai mare decât o investiţie într-un obiectiv turistic convenţional precum un muzeu, de pildă.

Underground corporatist

Chiar şi Bucureştiul are East End-ul său. După implementarea Muzeului de Artă Contemporană în Casa Poporului, potrivit modelului occidental de expansiune urbană, zona (deşi reprezintă probabil cea mai dureroasă plagă arhitectonică a oraşului), recuplându-se la ceea ce a mai rămas din fostul cartier Uranus, a devenit una dintre cele mai active în domeniul culturii (pseudo)underground corporatiste. Galerii s-au înfiinţat şi prosperă în zonă, tineri artişti deja consacraţi îşi au atelierele acolo, designeri de modă şi-au deschis concept store-uri, cluburi s-au instalat în fabrici şi făbricuţe, unde organizează petreceri, spectacole şi expoziţii, în timp ce fosta Bursă de Mărfuri a devenit un conglomerat de firme din industria creativilor din publicitate şi – inevitabil – ONG-uri culturale destinate, şi ele, impulsionării fenomenului artistic local. Toate aspiră să transforme mahalaua în cuibul adevăraţilor Arnoteni de secol XXI, un lounge urban în care tot ceea ce este bun şi cool (oare mai este ceva bun acum, care să nu fie şi cool?) este la îndemână, la o aruncătură de (memory) stick. Reţeta e bună, e universal valabilă şi ar garanta prosperitate tuturor dacă… Dacă Bucureştiul n-ar fi ceea ce este, un oraş confuz şi imprevizibil, în care calculele pot fi făcute bine, dar socotelile pot să rămână, în cele din urmă, încurcate rău, tocmai pentru a asigura supravieţuirea acestui moloh sordid, a cărui singură calitate, vitalitatea dezordonată, nu poate fi pusă în chingile soluţiilor globale, ale calculelor şi reţetelor.

Anunțuri