Am vazut Inglourious Basterds.
Tarantino face un film perfect.
Oda adusa FILMULUI. Nimic real, totul poveste, fum si reverie, orice este posibil pe banda de celuloid. O minune. O joaca. O ironie. Ce va urma va fi, insa, discutabil.
Dar am vazut si The Limits of Control.
Jim Jarmusch nu face un film, el face o propunere. Ne propune sa nu ne mai miscam atat de mult daca vrem sa ne iasa ceva. Filmul lui Jarmusch este un instrument de supra-vietuire (ca opusa sub-vietuirii). Este, in acest film, un spirit ascetic. Acea asceza care se propunea subiectului uman pentru a nu cadea in luciferic. Umanismul traditional a crezut ca marsaluind si afirmandu-ne ca persoane (cu toate slabiciunile si ororile proprii) vom reusi sa erupem qua fiinte perfecte. In acest film am vazut sau mai bine zis am re-vazut ilustrata o noua dreptate. Dreptatea celui care trece prin toate anotimpurile cu anotimpul inimii lui. Dreptatea ne-prostului. A celui care nu cade la dame usoare caci asteapta mireasa inimii lui.
M-a facut fericit Tarantino, m-a destins. Dar il prefer pe Jarmusch. Pentru ca asa sunt eu, imi plac nodurile.

Anunțuri