Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate”. Cu aceste cuvinte – definite un „apel prietenos şi pasionant” – Benedict al XVI-lea a încheiat sâmbătă dimineaţă aşteptata întâlnire cu lumea artei. În cadrul splendid al Capelei Sixtine, Papa s-a adresat celor peste 250 de personaje de faimă internaţională în cadrul artelor figurative, al muzicii, cinematografiei, teatrului şi arhitecturii, care au răspuns la invitaţia Pontifului. Pe fundalul evenimentului, o dublă comemorare: zece ani de la Scrisoarea către artişti a lui Ioan Paul al II-lea şi 45 de ani de la întâlnirea similară cu artiştii voită de papa Paul al VI-lea.

Iată reportajul lui Alessandro De Carolis:
• Arta care exprimă frumuseţea: o frumuseţe care scutură omul din somnolenţa sa, îl face să depăşească limitele simplului estetism, îi deschide inima spre speranţă, îl mână spre un Dincolo, spre o frumuseţe transcendentă ce atinge spiritul până a reflecta împrejurimile chipului lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, parcursul, înalt şi profund al căii frumuseţii – via pulchritudinis – pe care Benedict al XVI-lea l-a delineat „pentru a reafirma – a spus – prietenia dintre Biserică şi arte”. La fel ca în cazul lui Paul al VI-lea în 1964, „sanctuarul de credinţă şi creativitate umană” al Capelei Sixtine a găzduit ceremonia, introdusă şi încheiată de notele compozitorului Giovanni Pierluigi da Palestrina.

• Secvenţe muzicale.
Papa, pornind de la frescele lui Michelangelo, a propus o reflecţie despre frumuseţe ca punct de convergenţă dintre credinţă şi artă:
Această frescă ne pune înaintea ochilor şi pericolul căderii definitive a omului, ameninţare ce planează asupra umanităţii atunci când se lasă ademenită de forţele răului. Fresca lansează de aceea un puternic strigăt profetic împotriva răului; împotriva oricărei forme de nedreptate (…) Dramatica frumuseţe a picturii lui Michelangelo, cu culorile şi formele sale, devine anunţ de speranţă, invitaţie puternică la a ridica privirea spre orizontul ultim.

În mai multe rânduri afirmaţiile lui Benedict al XVI-lea s-au referit la renumitele cuvinte ale lui Paul al VI-lea din 7 mai 1964, deci în urmă cu 45 de ani, în special asupra măiestriei artiştilor în a şti să facă accesibilă lumea spiritului, a invizibilului, subliniate şi de arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, în cuvântul de salut adresat Papei. Aşa cum au răsunat şi consideraţiile lui Ioan Paul al II-lea din Scrisoarea adresată artiştilor în 1999 şi din care actorul italian, Sergio Castellitto, a citit câteva fragmente:
Nimeni mai bine decât voi, artiştii, geniali constructori au frumuseţii, poate intui ceva din patosul cu care Dumnezeu în zorii creaţiei a privit la lucrarea mâinilor sale (…) Voi ştiţi, totuşi, că Biserica a continuat să nutrească o mare apreciere pentru valoarea artei ca atare: aceasta, de fapt, chiar şi dincolo de expresiile sale cele mai specific religioase, când este autentică are o intimă afinitate cu lumea credinţei.

În momentul actual „marcat din păcate – a recunoscut Benedict al XVI-lea – pe lângă fenomene negative la nivel social şi economic, de o exploatare adesea nesăbuită a resurselor planetei, „ce poate – s-a întrebat Papa – reda entuziasm şi încredere, ce poate încuraja sufletul uman” să „viseze o viaţă demnă de vocaţia sa dacă nu frumuseţea?”:
O funcţie esenţială a adevăratei frumuseţi, de fapt, evidenţiată deja de filozoful Platon, consistă în a comunica omului un ’fior’ salutar, care îl face să iasă din sinea sa, îl smulge din resemnare, din acomodarea cotidianului, îl face chiar să sufere, ca o săgeată care îl răneşte, dar tocmai în acest fel îl ’retrezeşte’ deschizându-i din nou ochii inimii şi ai minţii, dându-i aripi, lansându-l spre înalt.

Totuşi, a lămurit Pontiful, căutarea frumuseţii despre care vorbesc, evident, nu consistă în vreo fugă în iraţional sau în pur estetism. Nu este nici acel tip de frumuseţe, a observat, „iluzorie”, „superficială şi orbitoare până la ameţeală”, care robeşte sufletul în loc să-l libereze:
Este vorba de o frumuseţe seducătoare dar ipocrită, ce retrezeşte pofta, voinţa de putere, de posesie, de predominare asupra altuia şi care se transformă, foarte curând, în contrarul său, asumând chipurile obscenităţii, ale transgresiunii sau provocării scop în sine. Frumuseţea autentică, în schimb, deschide inima umană spre nostalgie, spre dorinţa profundă de a cunoaşte, de a iubi, de a merge spre Altul, spre Dincolo de sine.

Şi aici Benedict al XVI-lea a insistat în aceeaşi direcţie. „Frumuseţea – a spus – de la cea care se manifestă în cosmos şi în natură la aceea care se exprimă prin creaţiile artistice, tocmai prin caracteristica sa de a deschide şi lărgi orizonturile conştiinţei umane, de a face trimitere la dincolo de sine, înălţând-o peste abisul Infinitului – poate deveni o cale spre Transcendent, spre Misterul ultim, spre Dumnezeu”:
Arta, în toate expresiile sale, în momentul în care se confruntă cu marile interogative ale existenţei, cu temele fundamentale din care derivă rostul de a trăi, poate căpăta o valenţă religioasă transformându-se într-un parcurs de profundă reflecţie interioară şi de spiritualitate.


Multe au fost citatele despre frumuseţe din Sfinţi ca Augustin, sau din mari scriitori ca Dostoievski, care au presărat discursul Papei. În special, vorbind despre aşa-zisa via pulchritudinis – adică despre acea „cale a frumuseţii care constituie în acelaşi timp un demers artistic, estetic, şi un itinerar de credinţă, de cercetare teologică” – Benedict al XVI-lea a amintit o frază a teologului Hans Urs von Balthasar despre ideea frumuseţii:
• Cel care, la numele ei, îşi strâmbă buzele în semn de dezgust, considerând-o ca decor exotic al unui trecut burghez, despre acesta se poate fi siguri că – în ascuns sau deschis – nu mai este capabil să se roage şi, curând, nici să mai iubească.

Iată, stabilită conexiunea ultimă dintre artă şi capacitatea ei de a lansa omul spre lumea spiritului, care îi face pe interpreţii săi, artiştii, „custozi ai frumuseţii lumii”, potrivit cuvintelor papei Paul al VI-lea. Benedict al XVI-lea a pecetluit această reînnoită legătură cu lumea artistică prin ceea ce a definit „un cordial, prietenos şi pasionant apel”:
Fiţi şi voi, prin arta voastră, vestitori şi martori de speranţă pentru umanitate! Şi nu vă fie frică să vă confruntaţi cu prima şi ultima sursă a frumuseţii, să dialogaţi cu cei care cred, cu cine, asemenea vouă, se simte pelerin în lume şi în istorie spre Frumuseţea nemărginită! Credinţa nu răpeşte nimic geniului vostru, artei voastre, din contra le exaltă şi le nutreşte, le încurajează să treacă pragul şi să contemple cu ochi fascinaţi şi plini de emoţie ţinta ultimă şi definitivă, soarele fără asfinţit care luminează prezentul şi-l face frumos.

În aplauzele prelungite pentru cuvintele sale, Benedict al XVI-lea şi-a luat rămas bun de la toţi cei prezenţi retrăgându-se din Capela Sixtină, în timp ce în numele său, aşa cum era prevăzut, arhiepiscopul Ravasi a consemnat artiştilor de faţă o medalie a Pontifului realizată în amintirea acestui eveniment.

radiovaticana

Anunțuri