Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2010
Prolegomene la felix culpa. Eliade, evreii şi antisemitismul

 Liviu Bordaş
Chestiunea raporturilor lui Mircea Eliade cu evreii şi antisemitismul a dobândit în ultimele decenii o amploare care tinde tot mai mult să confişte întreaga atenţie pentru opera şi viaţa savantului român. Dezbaterile în jurul acestei chestiuni au fost aproape întotdeauna legate de episodul angajării politice a lui Eliade de partea Mişcării Legionare. În aceste discuţii şi dispute, obişnuit pasionale, s-au auzit prea adesea afirmaţii lipsite de temei documentar sau factual, generalizări şi extrapolări grăbite, exagerări ale unor date insuficient cercetate şi cunoscute. Au alunecat pe această pantă nu numai părţile interesate şi publiciştii precipitaţi, ci şi savanţi cu o reputaţie serioasă sau cercetători cu declarate intenţii de obiectivitate şi corectitudine academică.
Până în prezent lipseşte o inventariere, pe cât se poate completă, a instanţelor din scrierile şi biografia lui Eliade care se leagă de amintita chestiune. Motivele sunt multiple. În primul rând există impedimente de ordin material. O bună parte a manuscriselor rămase în ţară nu au fost publicate sau nu sunt accesibile cercetătorilor. Corespondenţa, deşi publicată în opt volume, are încă numeroase pete albe. Publicistica de tinereţe (1921-1928), antologată în patru volume, nu este nici ea integral repertoriată şi editată. Publicistica din India şi din perioada postindiană aşteaptă încă o ediţie cronologică completă. Nu mai pomenim jurnalul manuscris din anii 1928-1940, care deocamdată pare a fi dispărut fără urmă.
În al doilea rând, a lipsit voinţa necesară surmontării acestor impedimente, fie şi numai în limita posibilităţilor actuale. Ne vom abţine să speculăm asupra motivelor unei asemenea lipse de iniţiativă, deşi aici ar fi foarte multe de spus. Cea mai bună critică a lipsei de iniţiativă este însăşi iniţiativa. Am încercat, prin urmare, să alcătuim un astfel de inventar, în măsura în care am avut acces la surse în biblioteci şi arhive (publice sau private).1 Întrucât scopul nostru a fost doar de a repertoria toate datele relevante, ne-am abţinut de la interpretări dincolo de litera imediată a textelor. Stadiul actual al cunoaşterii precum şi alunecările exegetice de până acum îndeamnă la prudenţă hermeneutică. Din acelaşi motiv am privilegiat textele inedite sau uitate în paginile periodicelor, oferind in extenso toate pasajele relevante pentru subiectul în discuţie.2

1. Colegii de liceu şi fizionomia etnică

Cea dintâi întrebare care se pune este: când şi în ce circumstanţe a avut lor prima întâlnire a lui Eliade cu evreii? Nu ştim dacă la şcoala din strada Mântuleasa, avea şi colegi evrei, dar lucrul este destul de probabil. În orice caz, Eliade nu ne-a lăsat nici o mărturie în acest sens. În schimb, liceul “Spiru Haret” era frecventat de un număr considerabil de elevi evrei. Pe lângă aceştia, în clasa lui Eliade se aflau şi reprezentanţi ai altor minorităţi naţionale: greci, armeni, italieni, germani, ucrainieni. Jurnalele şi Romanul adolescentului miop – inedite în timpul vieţii – îi menţionează pe unii dintre colegii săi evrei: Mircea Mărculescu, Solomon Israilovici, Fosil Părtinişeanu, Calmi, Millo Beiler. Din amintirile altor colegi de generaţie ştim câte ceva despre relaţiile sale cu elevi din clasele mai mici, precum Marcel Avramescu şi Marcel Leibovici. În vara anului 1918 cunoscuse şi un elev de la şcoala evanghelică germană, Sami, băiatul unui croitor evreu, mai mare cu cinci ani, care l-a meditat după ce Eliade fusese lăsat corigent la limba ocupantului.3
Dintre toţi colegii evrei, în Roman se singularizează Mircea Mărculescu (Marcu) care e înfăţişat ca unul dintre prietenii săi apropiaţi. Aceasta se întâmpla însă abia către sfârşitul liceului. Numele său nu apare în primele caiete ale jurnalului, care acoperă clasele a VI-a şi a VII-a (25 septembrie 1922 – 13 februarie 1924). Beiler, în schimb, cel mai puţin vizibil, este aproape omniprezent în jurnale şi în fişele cu însemnări pentru Roman. Relaţiile lui cu Eliade par a fi fost destul de apropiate în această perioadă. Ele s-au limitat totuşi la o colegialitate consolidată de respect, fără să ajungă până la prietenie. Îl găsim menţionat deja în cea de-a doua însemnare, la 30 septembrie 1922: “Am vorbit astăzi mult cu Beyler.” Mircea îi aprecia lecturile întinse, dar atitudinea sa încrezută i-l face oarecum antipatic.4 Poate de aceea tonul se schimbă în cea de-a treia însemnare – din 16 octombrie –, în care e descrisă participarea clasei la slujba de la biserica Batiştei, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Mariei, la Alba-Iulia, ca suverani ai României Mari. “În timp ce în biserică cânta dumnezeesc părintele, în fundul bisericii câţiva colegi râdeau de coafura uneia din doamne. Când intrai, văzui pe Beyler hohotind şi vorbind cu cel de-alăturea. Era să-i spun: dacă nu crezi, respectă credinţa celorlalţi, iar dacă nu-ţi place, pleacă afară. Dar nu voiam să fac zgomot şi am ieşit fără să-i vorbesc.”5 Nici colegii creştini care stăteau în pridvor nu arătau, de altfel, mai multă decenţă: vorbeau despre sport, despre femei şi înjurau vremea ploioasă.
Beiler este cel care urma să facă referatul critic al conferinţei despre Rama, primul “profet indian”, pe care Eliade a ţinut-o la Societatea artistică şi culturală Muza în iarna anului şcolar 1922-1923.6 Textul s-a păstrat printre manuscrisele rămase în ţară, dar – din motive pe care le putem doar bănui – publicarea sa a fost evitată.7 Informaţia junelui conferenţiar provenea în exclusivitate din cartea Les grands initiés (1889) a lui Edouard Schuré. Esoteristul francez îl imagina pe Rama drept un tânăr druid care i-a condus pe arieni din “Sciţia” (Europa) în Asia, cucerindu-i pe “negri” peste tot pe unde îi întâlnea, în Caucaz, în Iran şi, în cele din urmă, în India. Din cauza lungimii ei, sfârşitul conferinţei a fost reprogramat pentru o altă şedinţă, care însă nu a mai avut loc, lipsindu-l astfel pe Beiler de plăcerea de a-şi prezenta critica.
Trei însemnări din lunile noiembrie şi decembrie sugerează că evreii erau văzuţi nu doar în termenii unei diferenţe religioase, ci şi în cei ai unei specificităţi fizionomice, expresie a diferenţei rasiale. La onomastica colegului Puşcariu, Eliade observă că una dintre domnişoarele invitate, Sissi Cair, avea un “nas ovreiesc” şi părea foarte inteligentă. Aşteptându-şi rândul la bilete la Teatrul Naţional, îi atrag atenţia, în urma lui, “două ovreicuţe guralive dintre care una mă privea”. În fine, căutând adresa unui coleg pe strada Batiştei, iese de alături “o ovreică bătrână care mă privi bănuitoare”.8 Dacă apartenenţa etnică a domnişoarei Cair îi putea fi cunoscută, identitatea evreiască a celorlalte persoane nu avea cum să fie decât o presupunere pornind de la aspectul lor fizic.
Astfel de observaţii de fizionomie etnică Eliade a putut face deja în vara acelui an, cu ocazia unei excursii la Cernăuţi. Acolo a remarcat că “numai nume evreieşti se vedeau pe firme”, a încercat să discute cu o duduie indigenă care l-a potopit cu sunete ce aduceau a “şahă-mahăr” şi a contemplat figura ciudată a unui Mathusalem bărbos care citea dintr-un “ceaslov soios”.9

2. “Politica antisemitistă”

Această “vizibilitate” specială a evreilor va deveni explozivă începând din 10 decembrie 1922, când manifestaţiile şi grevele studenţeşti pentru votarea legii numerus clausus vor reamorsa “chestiunea evreiască”. Eliade era deja familiarizat cu ea, aşa cum se poate vedea din articolul Filosoful Conta, unde menţionează discursul acestuia de la Camera deputaţilor care făcuse furori în epocă.10
Totuşi, în luna decembrie el nu-şi notează nimic despre manifestaţiile studenţeşti.11 Abia când reia jurnalul, în 31 ianuarie 1923, cu ocazia înmormântării unor profesori, aminteşte că, pe drumul spre cimitir, discutase “politică antisemitistă” cu câţiva colegi: Radu Marinescu filosemit, Haig Acterian neutru, “eu şi Puşcariu antisemiţi”12. În aceeaşi zi consacră “politicii studenţilor” o notă separată:

“Miercuri. Politica studenţilor
Ca toţi băieţii sunt antisemit, însă din convingere intelectuală, şi tremur la insuccesul manifestaţiilor antisemite. O să scriu mult în romanul meu de ele. Totuşi se mai găsesc băieţi care, învăţând de la alţii sau ştiind două trei argumente stupide ca «starea de civilizaţie», «ruşine orientală» şi altele, vorbesc şi se arată interesanţi fiind altfel decât majoritatea.
Ciocnirile. Cuvântul studenţesc. Întâlnirea de aseară şi exageraţiile. Adevărul şi oficiosul Universităţilor. Starea de spirit. Cursul leului. Prin clase nimic nu se simte (ce depărtare între noi şi studenţi, uniţi sub imperiul liceului!). Prăvăliile sunt închise. Studenţii care vând ziare. O companie trece înainte şi manifestanţii nu fac gălăgie. Cântă cântece patriotice. Sunt mulţi, mutre de entuziasmaţi zbiară «A apărut Cuvântul studenţesc, ediţie specială» şi au bastoane. Printre ei şi câţiva ofiţeri.”13

Ce declanşase interesul lui Eliade pentru mişcarea studenţească, după aproape două luni de pasivitate? Cuvântul studenţesc începuse a fi tipărit la 7 ianuarie 1923 cu subtitlul “organul studenţimii române din întreaga ţară”, pe care îl va păstra până în 1926, când devine organ oficial al Uniunii naţionale a studenţilor creştini din România. Chiar de la început, el se declară un organ de luptă împotriva străinilor, adică a evreilor. În primul număr un articol adresat ministrului justiţiei se întreba Evreii sunt români?
La 31 ianuarie ziarul a ieşit cu un număr special, pe a cărui primă pagină era titrat un manifest cu litere de o şchioapă. Textul său ilustrează contextul psihologic exploziv în care se situau însemnările lui Eliade:

“Români treziţi-vă!
Jidanii ne-au declarat lupta pe faţă.
Nu le-a mai ajuns nici specula murdară cu care ne sugrumă, nici insultele presei lor înveninate, nici orice alte provocaţii mărunte, ci au pornit cu impertinenţa caracteristică RASEI lui Iuda la ultimul asalt.
Au voit să pălmuiască mândria şi conştiinţa naţională a poporului care le dă găzduire şi au pregătit lovitura împotriva studenţimei universitare române, care întrupează această mândrie şi conştiinţă a neamului.
Lovitura ingrată şi laşă, a fost premeditată şi pusă la cale în noaptea de 29 ianuarie, într-o consfătuire secretă, ţinută într-o casă de pe Calea Griviţei, aproape de cimitirul Sf. Vineri.
Agresiunea a fost tradusă în fapt chiar a doua zi.
Constituiţi în bandă, cu câţiva apaşi plătiţi, înarmaţi cu bastoane, boxuri şi revolvere, o ceată de peste 150 de studenţi jidovi au dat asalt Universităţii din Bucureşti, eri, 30 ianuarie, orele 8 jumşătateţ dimineaţa şi au maltratat pe cei 25-30 studenţi români cari se aflau la acea oră pe sălile de cursuri.
Fără a enumăra pe cei mai mult sau mai puţin răniţi, studenţii jidovi au ciopârţit cu 7 răni faţa studentului Lungulescu Aurel şi, în pornirea de ură confesională de care erau animaţi, au desemnat pe fruntea lui, cu cuţitul, semnul crucii.
Secretarul general al Instrucţiei, care a încercat să-i oprească, a fost huiduit.
Procurorul general de Ilfov şi directorul Universului au văzut victima.
După această infamie, nemernicii, credincioşi devizei «dă şi fugi şi ţipă tot tu», au cerut închiderea prăvăliilor jidoveşti şi, producând o panică enormă în centrul capitalei, au chemat pe coreligionarii lor să scape pe studenţii jidovi de «masacru».
Îndrăsneala lor a trecut orice închipuire.
Ziua de eri va rămâne o ruşine naţională.
Ea trebuie să fie ultimul termen al răbdării noastre şi semnalul luptei pentru strivirea şarpelui jidovesc.
Români treziţi-vă! E ceasul suprem.”14

Întregul număr şi o nouă ediţie specială în ziua următoare se ocupă de această “agresiune” asupra studenţilor. Faptele relatate sunt, se pare, confirmate de documente provenind de la rectoratul Universităţii,15 dar o cercetare istorică documentată lipseşte deocamdată.
Din însemnarea lui Eliade se înţelege că nu starea emotivă de moment şi nici prejudecăţile sau interesele de clasă erau cele care îl raliau curentului antisemit manifestat de mişcarea studenţească, ci “convingerea intelectuală”. De asemenea, “antisemit” nu înseamnă că tânărul Mircea nutrea sentimente anti-evreieşti. Nu există nicăieri în textele sale din această perioadă vreo însemnare care să exprime asemenea atitudine. “Ca toţi băieţii sunt antisemit” înseamnă: sunt de partea mişcării antisemite, împreună cu colegii mei.
Dar, deşi toţi băieţii erau “antisemiţi” (vedem însă că Radu Marinescu şi, mai încolo, Mihail Polihroniade nu prea erau), distanţa dintre liceeni şi studenţi e foarte mare. Liceul e privit ca un imperiu opresiv în care libertatea de expresie e sacrificată unei “unităţi” atent supravegheate de directorul Dimitrie Papadopol.
Peste două zile, la 2 februarie, Eliade îşi notează totuşi: “şi prin şcoală se observă mişcări antisemite, ascunse sub haina unei pasive acţiuni de frica directorului.”16 Un elev apare cu Cuvântul studenţesc în care era fotografiat studentul Lungulescu “tăiat cu o cruce de jidovi”. E vorba de cel de-al doilea număr special din 1 februarie. Aurel Lungulescu era unul dintre cei trei fondatori ai organizaţiei Fascia naţională română, una dintre mişcările precursoare Ligii Apărării Naţional Creştine, cu care se şi contopeşte în 1925 (dar Lungulescu moare în acelaşi an). Eliade chiuleşte de la ora de engleză şi “devorează” Cuvântul studenţesc împreună cu colegul său Farin Amler.
Lectura lui are un puternic efect: “Am vorbit apoi numai de mişcare. Povestiri. Studentul cu trei ziare şi ovreiul falş. Studentul român şi unguroaica.” În urma discuţiilor simte impulsul de a participa şi el la “luptele” studenţeşti: “Vorbii cu Farin de o bătaie dar numai la marginea Văcăreştilor. La recreaţie, cu Aguletti şi Oprişan, răspândiserăm chiar vestea şi căutam noi membri.” Era, desigur o ieşire provocată de articolele de pe prima pagină: Ofensiva jidanilor continuă şi Vânătoare de creştini. Studenţii români au fost schingiuiţi în Calea Văcăreşti. Ea se stinge în acest stadiu, căci “Veni apoi Moisil şi ne sperie. Anarchie rea, profită jidovii, rugăciunile, tabloul lui Lungulescu, boicota şi societatea literară.” Constantin Moisil (1867-1958), profesorul de istorie, era un reputat arheolog şi numismat, membru al Academiei Române şi, nu în ultimul rând, tatăl viitorului matematician Grigore C. Moisil, elev şi el la “Spiru Haret”. Eliade reuşeşte să evite un mic incident legat de antisemitism şi de societatea literară a clasei a VII-a, dar nu dă detalii asupra lui. Deşi îşi încheie ziua de şcoală în compania lui Beiler şi Vojen, pe cel dintâi îl observă cu severitate: “Beiler îşi dă o mutră de suferind, se preface afectat de împrejurări.”17
A fost fără îndoială o zi foarte tensionată de evenimentele curente pe care ziarul studenţesc le reflecta în mod dramatic. În ziua următoare Eliade îşi însemnează că mişcarea antisemită e mai scăzută. Beiler îi spune că aceasta “n-a înfrânt cartea”.18 La 7 februarie e încă “entuziasmat de mişcarea antisemită”, astfel încât nu are timp să se apuce de o dramă căreia îi schiţase deja planul. Discută însă cu colegii săi Pake şi Barbu “chestia antisemită”:

“- Uite măi, jidanii nu pot să plece în Palestina, căci acolo n-are cine să lucreze pământul ca să le schimbe ei produsele şi să se umple de bani.
– ş-apoi iudeu cu iudeu nu se înşeală.
Chestia «boicotul» şi ultimele evenimente le-am discutat. Vorbeam toţi cu patimă şi ne bucuram că cetăţenii capitalei au început să fie conştienţi. Ne-am supărat în ce priveşte dl. General Nicoleanu care a închis Cuvântul studenţesc.”19

Discuţiile se reiau dupămasa la el în mansardă împreună cu Dinu şi Barbu. Cel din urmă a adus Curierul israelit şi a citat tot timpul ziarul studenţilor.20
La 10 februarie au loc din nou discuţii între liceeni, de această dată despre conflictul studenţilor cu Iorga în “chestiunea evreiască”. Unii erau de părere că istoricul trebuia tratat cu respect: “Ce-o fi zis omul acela… După treizeci de ani de profesorat, acum la bătrâneţe să fie huiduit?” Alţii îi reproşau că s-a amestecat în politică şi că ţine cu evreii. Se dezbate: “- Mă rog, nu e filosemit. / – Cine a zis? – Toată lumea o ştie. / – Mă rog, să încheiem. Nici nu erau decât elevi de liceu. A doua zi la Academie, la comunicarea făcută, studenţii l-au aplaudat… / – De altfel, i s-a refuzat demisia. / – Ei şi?”21 Nu ştim care dintre replicile dialogului aparţin lui Eliade.
Două însemnări ulterioare dovedesc atât puterea pe care modelul Iorga o avea asupră-i, cât şi o poziţie deja critică faţă de opera sa. La una dintre şedinţele Cercului artistic: “Eu înălţam la cer erudiţia lui Iorga, însă îi renegam orice urmă de inteligenţă originală şi mai ales filozofică. Toţi ceilalţi m-aprobau.”22 În toamnă, cu ocazia unei crize de memorie şi de melancolie în propria-i mansardă, îşi notează: “Mă gândesc mereu cu necaz că Iorga n-avea crize de-acestea şi că memoria lui l-a ajutat mult. ş…ţ Fac probe de memorie şi mă descurajez comparând cu Iorga.”23
Dat fiind că numai erudiţia şi memoria erau admirate la marele istoric, e foarte probabil ca Eliade să se fi aflat printre cei care îi reproşau lipsa de “inteligenţă” în luările de poziţie politică împotriva mişcării studenţeşti. Totuşi, într-o scrisoare – netrimisă – din vara acelui an, el va încerca să-l asigure pe Iorga chiar de contrariu.24 Era oare într-adevăr aşa? Nu numai locul în care se exprimă ne dă motive să ne îndoim că îşi schimbase părerea la distanţă de câteva luni. În toate intervenţiile ulterioare, Eliade a manifestat constant rezerve în legătură cu flerul politic al lui Iorga şi cu atitudinea sa faţă de “noua generaţie” postbelică.
3. “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm”

Al doilea caiet al jurnalului lui Eliade începe chiar cu două ample note legate de greva studenţilor. La 24 februarie Mircea primeşte de la unchiul său, “nenea Mitică”, patron de prăvălie şi protector al micului “intelectual”, misiunea de a duce o listă neoficială de subscripţie (6100 lei) la căminul studenţilor în medicină. Subscripţiile publice erau menite să-i susţină pe grevişti, cărora guvernul, ca măsură represivă, le-a închis cantinele şi căminele, lăsându-i astfel fără mijloace de subzistenţă. Mediul micilor comercianţi români, căruia îi aparţineau Dumitru Vasilescu şi familia mamei lui Mircea, simpatiza cu programul studenţilor şi ar fi primit cu bucurie introducerea lui numerus clausus în toate sectoarele vieţii publice, aşa cum se întâmplase în Ungaria cu doi ani mai devreme.
Probabil tot de atunci datează una dintre fişele pe care Eliade îşi însemna grăbit diverse întâmplări pentru Romanul adolescentului miop şi care înregistrează o mică scenă ironică. Un grup de fete, trecând pe lângă căminul studenţesc, sunt îndemnate de un “bas înalt” să cumpere ziarul. Când tinerele încep să râdă şi să privească în altă parte, basul le răspunde: “Mi se pare că sunteţi filosemite, duduilor.”25
În mod interesant, capul studenţilor răzvrătiţi era un italian, Del Nevo, care se întâmpla să fie chiar pedagogul de la liceul “Spiru Haret”. Făcea parte de asemenea din redacţia Cuvântului studenţesc în calitate de casier. Atmosfera din sediul greviştilor îl impresionează într-atât pe Eliade încât îl face să se simtă mai mult decât un elev, “zguduit de aceleaşi sentimente” ca studenţii.26 Mulţumirilor acestora el le răspunde cu o frază pregătită din timp: “Trebuie să ne obişnuim de pe acum să luptăm, domnule, căci peste puţin va veni rândul nostru să luăm facla în mâini”.27
Părăsind sediul studenţilor, Eliade îşi face planuri “ca de obicei când mă impresionează ceva mai adânc”.28 Nu ştim însă de ce natură erau acestea. Aflăm doar ceea ce l-a impresionat acolo, din discuţiile de la Cercul artistic, care îşi ţinea şedinţa chiar atunci în casa lui Dinu Sighireanu. De îndată ce soseşte, Mircea începe să le vorbească colegilor, cu aprindere, despre mişcarea studenţească: “Ce entuziasm! Ce muncă!”29 În mod evident, spera în succesul acesteia şi se supără pe cei care o minimalizează sau o iau în râs: “Dar ce m-a frapat pe mine n-au fost nici banii, nici greva lor, pe mine m-a frapat munca, înfrigurarea aceasta ce domnea acolo.”30
Îl avea de partea lui pe Haig Acterian, “partizan de-al mişcării studenţeşti, dar foarte liniştit, judecând cu răceală lucrurile”. În schimb, Mihail Polihroniade e văzut ca “singurul filosemit de la noi”. Acesta exclamă: “Ce poţi să le faci domnule dacă şevreii – n.n.ţ sunt mai tari ca studenţii noştri? În finanţe ne bat, dacă n-ar fi ei ne-am duce pe râpă.” Filosemitismul cu care îl taxa Eliade nu pare să fi fost însă decât o concluzie grăbită a neîmpărtăşirii aceleiaşi “soluţii” a problemei.31 Polihroniade nu accepta ca cetăţenii aceleiaşi ţări să nu aibă drepturi egale, însă propune ca românii să facă imposibilă “starea” evreilor: “în Grecia nu sunt nici cinci mii de ovrei! De ce? Fiindcă grecii sunt mai hoţi ca ei!” Eliade respinge această soluţie: “Dacă grecii lui sunt hoţi, asta nu înseamnă că şi noi o să ne tâlhărim numai ca să putem da pe jidani afară din ţară. Îi dăm şi altfel.”32
Calmul lui Polihroniade îl enervează pe Eliade, care îi răspunde pătimaş şi incoerent: “Da, dar sunt cetăţeni şi cetăţeni. Studenţii şi orice român bun nu se revoltă contra evreilor veniţi în ţară acum patruzeci, cincizeci de ani, care e evreu numai cu carnea şi cu gândul, dar cu sufletul român, nu, acum sunt cel puţin filoromâni, dar se revoltă contra liftelor venite acum doi trei ani de peste graniţă, care s-au năpăstuit şsic! – n.n.ţ ca lăcustele asupra ţărişoarei noastre pe care holdele o făceau strălucitoare, şi care azi vin abia ştiind româneşte şi mâine pleacă cu buzunarele pline de aur în America.”33
Discursul său e o colecţie a clişeelor retoricii “chestiunii evreieşti” pe care le culesese din ziare, cel mai probabil din Cuvântul studenţesc. Polihroniade ripostează că studenţii s-au ridicat împotriva tuturor evreilor, fără discriminare. Eliade nu se lasă: “Asta nu e adevărat. Şi de-ar fi făcut-o, fii sigur că au făcut-o numai pentru că toţi evreii s-au unit strâns, şi cei vechi şi liftele străine. Asta e vina lor.”34 Polihroniade vine cu un nou argument, atrăgându-i atenţia că studenţii nu s-au limitat la problema cetăţeniei, ci au adus în discuţie şi chestiunea religioasă: “N-are omul voie să aibă altă religie decât aceea a statului?” Eliade:

“- Când religia aia are într-însa cuvinte ca «Tob scheşbeţgoim harog», ea trebuie privită cu neîncredere.
– Cuvintele astea nici nu există în…
– În Talmud zici? Ei bine, hai cu mine la (l-am înfruntat şi minţeam ca să-l stâlcesc în argumente, să mă răzbun pe liniştea lui de grec stăpân pe sine) Cassa şcoalelor, şi ai să vezi Talmudul tradus în franţuzeşte de către Societatea Biblică şi acolo ai să găseşti: «Tot ce-i goi ucide-l, goiul nu-i om, el e javră, şi femeia goiului, copilul goiului, avutul goiului, zdrobeşte-l căci goiul nu e om, ci goi, şi Dumnezeu se va bucura de asta!»
Ei bine, se compară asta cu Biblia noastră? Vedeţi, iată, că trebuie să ne ferim şi de religia lor.”35

Argumentele lui Eliade erau, aşadar, amorsate nu atât de convingeri, cât de dorinţa de a prevala cu orice preţ asupra preopinentului său.36 Dacă e să-i credem propria mărturie, în discuţiile teologice şi politice care au urmat, Polihroniade a cedat progresiv teren, până când polemiştii au fost întrerupţi de o consecinţă neaşteptată. Colegul lor Calmi se retrăsese pe canapea “stingherit şi suferind în mândria lui de evreu bogat şi timid”. Piky Puşcariu îi cere lui Eliade să înceteze discuţia. Acesta însă, cu o naivitate surprinzătoare, nu se simte vinovat de situaţia creată căci, spune el, Calmi e român cu sufletul: “- Ba nu tac şi-i spun chiar să nu-i fie ruşine, căci nu-i vorba de ei.”37 Ceilalţi colegi au avut un mic acces de ură faţă de lipsa lui de sensibilitate, care s-a stins totuşi repede când a început o altă discuţie.38
Să nu ne facem însă iluzii că erau diferiţi de Eliade. La următoarea şedinţă a Muzei, la 3 martie, când Ioan Victor Vojen şi Mircea Moschuna-Sion încearcă să-l impună pe Beiler la preşedinţia societăţii, băieţii se revoltă în unanimitate: “Cum, să ajungă un jidan în capul nostru, să-şi facă el mendrele peste noi? Dar ar fi un triumf pentru timpurile prin care trecem, iar pentru noi o insultă de a nu ne găsi vrednici de preşedenţiat. Asta nu o vom admite pentru nimic în lume!”39
Multe fişe cu însemnări pentru Romanul adolescentului miop îl au ca protagonist pe Beiler, dar chestiunea evreităţii sale apare foarte rar. Cu ocazia unei conferinţe a lui Israilovici despre Prometeu, care fusese criticată acerb de Mihail Polihroniade, Petre Viforeanu şi Ioan Victor Vojen, Eliade i-a luat partea “în privinţa formei”, deşi, aşa cum îşi nota, colegul său “a avut un fond original nul”, preluând totul din Lovinescu, “iar ca formă a copiat tot soiul de nemţisme, franţuzisme şi făcea greşeli de limbă.” Beiler susţinea dimpotrivă că Israelovici a avut chiar multe consideraţiuni mitologice originale. Discuţia continuă şi după oră. Beiler pune pe seama antisemitismului criticile asupra formei aduse de colegi. Eliade se opune: “Eu spun că Polihroniade nu e antisemit, iar el mă asigură că se preface.”40 Pe o altă fişă e însemnată mai succint o conversaţie cu Del Nevo şi Beiler: “Jidanu’ se ţinea tare când avea în faţă toate argumentele.”41
Cel de-al doilea caiet al jurnalului continuă până în aprilie 1923, fără însă a mai reveni asupra mişcării studenţeşti şi a antisemitismului. Începeau chiar să bată vânturi adverse. Pe o fişă din aprilie 1923 Eliade îşi notează: “Dinu e acum filosemit fiindcă niciodată n-a fost un antisemit convins şi mai ales din pricina înamorării lui de d-şoara Nădejde, a cărei mamă e evreică. Ea e o filosemită înfocată şi îi dau mare dreptate dar pe el, fiindcă şi-a schimbat ideea numai din cauza aceasta, nu-l admit. El spune că şi-a schimbat ideea şi acum e filosemit convins. Dar eu nu-l cred.”42
O listă a personajelor pentru versiunea Romanului unui om sucit care-l avea ca protagonist pe Radu Giurgea cuprinde şi o evreică antisemită, îndrăgostită de vărul ei naţionalist, care însă o iubea pe colega acesteia:

“D-şoara Frida Ettinger, evreică antisemită, fiica profesorului Ettinger de la Universitatea de la Cluj, mort pe frontul român în rândurile germanilor. Mama sa s-a căsătorit cu maiorul Răducanu din regimentul de artilerie din Braşov, actualmente (partea I-a a romanului) plecaţi la Bucureşti. – 17 ani, colegă cu Caty, venită să stea pentru câtăva vreme la prietenele Zapan. Curtează pe văru-său Dinu.”
“Dinu Răducanul. 20 de ani, frumos, student anul III litere şi filozofie, colaborator la Adevărul literar şi Ramuri, naţionalist, nepotul maiorului Răducanu, orfan de tată, mama sa şeţ sora maiorului. Iubeşte pe Caty. E curtat de Frida, Violetta şi de Aura.”43

De ce unicul personaj evreu din proiectatul roman trebuia să fie antisemit? Probabil pentru că acesta era singurul mod de a-l “asorta” cu un tânăr naţionalist. Am putea vedea aici o încercare de a întoarce pe dos exemplul cuplului Dinu Sighireanu – domnişoara Nădejde. Dar nu este exclus ca Frida Ettinger să fi avut într-adevăr un model real, cunoscut lui Eliade în mod direct sau din povestirile altora, aşa cum se întâmplă de regulă în proza sa.

LIVIU BORDAŞ

var gaJsHost = ((„https:” == document.location.protocol) ? „https://ssl.” : „http://www.”); document.write(unescape(„%3Cscript src='” + gaJsHost + „google-analytics.com/ga.js’ type=’text/javascript’%3E%3C/script%3E”)); try { var pageTracker = _gat._getTracker(„UA-9889086-1”); pageTracker._trackPageview(); } catch(err

Anunțuri