Se vorbeste din ce in ce mai apasat de necesitatea asociatiilor de agricultori. Ca e mai bine, ca se civilizeaza, comertul ca se ajuta taranul… Pentru ca eu consider ca politica economico-sociala actuala este marxista nu preget sa ma intorc de fiecare data la origini si sa aflu parerea Fondatorilor, nimeni altii decat parintii comunismului asa cum il stim noi. Luminos si fericit. Ca, azi, tinerii, si nu numai, habar nu au de unde vin aceste idei nu e o justificare pentru a tacea. Si, asa, i-am facut o vizita lui Lenin. Lenin Capitalistul. Interesante indicatii. Mai ales ca era destul de franc in ceea ce urmarea nu ca acesti conducatori care se dau de dreapta (habar n-au ce e aia) si cica se lupta cu socialistii.
O sa fac ceva manipulare si o sa subliniez cateva paragrafe.
Eheheiiii… voinicii mei!

V. I. Lenin

Despre cooperaţie


      Scris: 4 şi 6 ianuarie 1923
      Publicat: pentru prima oară în ziarul Pravda nr. 115 şi 116 din 26 şi  27 mai 1923
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 797-806
      Transcriere: Liviu Iacob, aprilie 2008

I

La noi, cred eu, nu se dă suficientă atenţie cooperaţiei. Nu ştiu dacă toţi îşi dau seama că acum, de la Revoluţia din Octombrie încoace şi independent de n.e.p.1) (dimpotrivă, în această privinţă trebuie să spunem: tocmai datorită n.e.p.-ului), cooperaţia capătă, la noi, o însemnătate cu totul excepţională. În visurile vechilor cooperatori este multă fantezie. Ele sînt adeseori ridicole prin caracterul lor fantezist. Dar în ce constă acest caracter fantezist? În faptul că aceşti oameni nu înţeleg însemnătatea fundamentală, esenţială a luptei politice duse de clasa muncitoare pentru răsturnarea dominaţiei exploatatorilor. Acum, la noi, această răsturnare a devenit fapt împlinit, şi multe lucruri care în visurile vechilor cooperatori păreau fanteziste, ba chiar romantice şi chiar vulgare, se transformă acum în cea mai autentică realitate.
Într-adevăr, din moment ce la noi puterea de stat se află în mîna clasei muncitoare, din moment ce toate mijloacele de producţie aparţin acestei puteri de stat, nouă, de fapt, ne-a rămas doar sarcina de a organiza populaţia în cooperative. Dacă se realizează o cooperativizare maximă a populaţiei, îşi atinge de la sine scopul acel socialism care înainte provoca justificate zeflemele, surîsuri ironice şi o atitudine de dispreţ din partea acelora care, pe bună dreptate, erau convinşi de necesitatea luptei de clasă, a luptei pentru cucerirea puterii politice etc. Dar iată că nu toţi tovarăşii îşi dau seama de importanţa imensă, nemărginită, pe care o capătă acum pentru noi cooperativizarea Rusiei. Prin introducerea n.e.p.-ului noi am făcut o concesie ţăranului ca negustor, am făcut o concesie principiului comerţului particular; şi tocmai de aici (contrar unei păreri curente) decurge uriaşa însemnătate a cooperaţiei. În conidiţiile dominaţiei n.e.p.-ului, o cooperativizare, îndeajuns de largă şi care să meargă în adîncime, a populaţiei ruse este în fond tot ce ne trebuie, pentru că acum noi am găsit măsura în care interesul privat, interesul comercial privat, poate fi îmbinat cu verificarea şi controlul lui de către stat, măsura în care el poate fi subordonat intereselor generale, ceea ce înainte constituia o piatră de care se poticneau mulţi, foarte mulţi socialişti. Într-adevăr, stăpînirea de către stat a tuturor mijloacelor de producţie principale, puterea de stat în mîna proletariatului, alianţa dintre acest proletariat şi milioanele de ţărani cu gospodării mici şi foarte mici, asigurarea conducerii ţărănimii de către acest proletariat etc. nu reprezintă oare acestea tot ce trebuie pentru ca prin cooperaţie, şi numai prin cooperaţie, pe care înainte o tratam ca pe o negustorieşi pe care, într-o anumită privinţă, avem dreptul s-o tratăm la fel şi acum, în condiţiile n.e.p.-ului, să înfăptuim construirea societăţii socialiste depline? Aceasta nu e încă construirea societăţii socialiste, dar e tot ce-i necesar şi suficient pentru această construire.
Ei bine, tocmai acest lucru l-au subapreciat mulţi dintre activiştii noştri practicieni. La noi, cooperaţia este privită cu dispreţ şi nu este înţeleasă însemnătatea extraordinară pe care o prezintă ea, în primul rînd, din punct de vedere principial (deţinerea de către stat a mijloacelor de producţie), iar în al doilea rînd din punct de vedere al trecerii spre noua orînduire pe o cale cît mai simplă, mai uşoară şi mai accesibilă pentru ţăran.
Şi, repet, tocmai acesta este esenţialul. Una e să visezi tot felul de asociaţii muncitoreşti pentru construirea socialismului, şi alta e să înveţi să construieşti practic acest socialism în aşa fel ca orice mic ţăran să poată participa la această construcţie. Tocmai această treaptă am atins-o noi acum. Dar este în afară de orice îndoială că, după ce am atins-o, ne folosim de ea într-o măsură extrem de redusă.
Trecînd la n.e.p., noi am mers prea departe, nu în sensul că am acordat prea mult loc principiului libertăţii industriei şi comerţului, ci în sensul că am încetat să ne mai gîndim la cooperaţie, că în momentul de faţă o subapreciem, că am şi început să uităm uriaşa însemnătate pe care o prezintă ea din cele două puncte de vedere arătate mai sus.
Aş vrea de data asta să stau de vorbă cu cititorii despre ceea ce se poate face şi trebuie făcut în mod practic încă de pe acum, pornind de la acest principiu „cooperatist“. Prin ce mijloace am putea şi ar trebui să începem încă de pe acum să dezvoltăm acest principiu „cooperatist“, în aşa fel ca semnificaţia lui socialistă să fie limpede pentru oricine?
Cooperaţia trebuie organizată din punct de vedere politic în aşa fel încît cooperativele, în general, nu numai să beneficieze totdeauna de un anumit, avantaj, dar acest avantaj să fie de natură pur materială (cuantumul dobînzii bancare etc.). Trebuie să avansăm cooperativelor fonduri de stat care să depăşească, fie şi cu puţin, dar totuşi să depăşească pe cele acordate întreprinderilor particulare, ajungînd chiar la nivelul celor acordate industriei grele etc.
Orice orînduire socială ia naştere numai cu sprijinul financiar al unei anumite clase. E de prisos să mai amintim cîte sute şi sute de milioane de ruble a costat naşterea capitalismului „liber“. Acum trebuie să ne dăm seama că, în momentul de faţă, orînduirea socială pe care trebuie s-o sprijinim mai mult decît în mod obişnuit este cea cooperatistă, şi acest lucru trebuie transpus în fapt. Dar această orînduire trebuie sprijinită în adevăratul înţeles al cuvîntului, ceea ce înseamnă că nu e suficient ca prin acest sprijin să se înţeleagă sprijinirea oricărui schimb cooperatist de mărfuri: prin acest sprijin trebuie să se înţeleagă sprijinirea unui schimb cooperatist la care să participe în mod efectiv adevăratele mase ale populaţiei. A acorda o primă ţăranului care participă la schimbul cooperatist de mărfuri înseamnă a folosi o formă indiscutabil justă, dar totodată trebuie să se controleze această participare pentru a vedea în ce măsură este conştientă şi de bună-credinţă — iată care este miezul problemei. Cînd un cooperator vine într-un sat şi deschide o prăvălie cooperatistă, populaţia, la drept vorbind, nu participă de loc la înfiinţarea acestei cooperative, dar în acelaşi timp, împinsă de propriul ei interes, va căuta numaidecît să participe la activitatea ei( n.m. – un asemenea gand l-am gasit la Vintila Mihailescu care spunea ca asociatiile trebuie sa se faca pentru a se da un exemplu de eficienta si ceilalti se vor alipi cu entuziasm).
Această chestiune mai are şi un alt aspect. Din punctul de vedere al europeanului „civilizat“ (şi în primul rînd ştiutor de carte), mai avem doar foarte puţin de făcut pentru ca toţi, fără excepţie, să participe — şi nu pasiv, ci activ — la operaţiile cooperatiste. La drept vorbind, ne-a rămas ,,numai“ un singur lucru, şi anume să facem ca populaţia noastră să devină atît de „civilizată“, încît să înţeleagă toate avantajele care ar decurge dintr-o participare generală la activitatea cooperatistă şi să organizeze o asemenea participare. (n.m. – deja au aparut, am vazut la Viata Satului,  asociatii care sa educe pe tarani). „Numai“ atît. De alte savantlîcuri nu avem acum nevoie pentru a trece la socialism. Dar pentru a înfăptui acest „numai“ e nevoie de o întreagă revoluţie, de o întreagă perioadă de dezvoltare culturală a întregii mase populare. De aceea trebuie să ne fixăm ca regulă: cît mai puţine savantlîcuri şi cît mai puţine subtilităţi. În această privinţă n.e.p.-ul reprezintă un progres, în sensul că se adaptează la nivelul celui mai simplu ţăran, că nu-i cere nimic peste posibilităţile lui.
Dar pentru a obţine cu ajutorul n.e.p.-ului ca întreaga populaţie, fără excepţie, să facă parte din cooperative, e nevoie de o întreagă epocă istorică. În cazul cel mai bun, noi putem să parcurgem această epocă într-un deceniu sau două. Dar va fi totuşi o epocă istorică deosebită, şi fără această epocă istorică, fără lichidarea completă a analfabetismului, fără dobîndirea unui suficient grad de pricepere, fără ca populaţia să fi căpătat într-o măsură suficientă deprinderea de a folosi cărţile, fără a crea baza materială necesară în acest scop, fără să fim cît de cît asiguraţi împotriva, să zicem, a unei recolte proaste, împotriva foametei etc. — fără toate acestea nu vom putea să ne atingem scopul. Totul este acum să ştim să îmbinăm avîntul revoluţionar, entuziasmul revoluţionar pe care l-am manifestat deja — l-am manifestat într-o măsură suficientă, şi el a fost încununat de un succes deplin —, să ştim să-l îmbinăm (aş înclina să spun) cu priceperea de a fi negustor bun şi cu ştiinţă de carte, ceea ce e cu totul suficient pentru a fi un bun cooperator. Prin priceperea de a fi negustor eu înţeleg priceperea de a fi un negustor civilizat. Acest adevăr să şi-l întipărească bine în minte acei oameni sau, mai bine, zis, acei ţărani de la noi care cred că dacă cineva face negustorie înseamnă că ştie să fie negustor. Această părere este cu totul eronată. Face el negustorie, dar de aci şi pînă la priceperea de a fi negustor civilizat mai e încă mult. El face azi negustorie în manieră asiatică, dar pentru a fi un bun negustor trebuie să facă negustorie în manieră europeană. De această cerinţă îl desparte o întreagă epocă.
În concluzie: este necesar să se acorde cooperaţiei o serie de privilegii economice, financiare şi bancare, şi în aceasta trebuie să constea sprijinul pe care statul nostru socialist e chemat să-l dea noului principiu de organizare a populaţiei. Dar în felul acesta sarcina este formulată doar în linii generale, pentru că în mod practic întregul ei conţinut nu s-a precizat încă şi n-a fost expus în amănunţime; cu alte cuvinte, trebuie să ştim să găsim forma de „prime“ pe care e cazul să le acordăm pentru cooperativizare (şi condiţiile în care ele urmează să fie acordate), forma de prime prin care să sprijinim în mod suficient cooperaţia, forma de prime prin care să ajungem să avem un cooperator civilizat. Iar o orînduire de cooperatori civilizaţi în condiţiile proprietăţii sociale asupra mijloacelor de producţie, ale victoriei de clasă a proletariatului asupra burgheziei este tocmai orînduirea socialistă.

4 ianuarie 1923

II

De fiecare dată cînd am scris despre noua politică economică, am citat articolul meu din 1918 despre capitalismul de stat[2]. Aceasta a trezit nu o dată îndoieli la unii tovarăşi tineri. Dar îndoielile lor vizau mai ales latura politică abstractă a problemei.
Lor li se părea că nu poate fi numită capitalism de stat o orînduire socială în care mijloacele de producţie aparţin clasei muncitoare şi în care această clasă muncitoare deţine puterea de stat. Dar ei nu observau că termenul „capitalism de stat“ era folosit de mine: în primul rînd, pentru a stabili legătura istorică între poziţia noastră actuală şi cea pe care am adoptat-o în polemica mea împotriva aşa-zişilor comunişti de stînga;, de asemenea, am susţinut încă de pe atunci că capitalismul de stat ar fi superior economiei noastre actuale; pentru mine era important să stabilesc legătura de continuitate între capitalismul de stat obişnuit şi capitalismul de stat neobişnuit, chiar cu totul neobişnuit, despre care am vorbit cînd am introdus pe cititor în noua politică economică. În al doilea rînd, pentru mine a prezentat întotdeauna importanţă scopul practic. Şi scopul practic al noii noastre politici economice a fost să avem concesiuni; iar în condiţiile noastre concesiunile ar fi constituit, fără îndoială, un tip pur de capitalism de stat. Acesta era sensul consideraţiilor mele în legătură cu capitalismul de stat.
Dar problema mai are şi o altă latură, care implică necesitatea capitalismului de stat sau, cel puţin, a unei comparaţii cu el. Mă refer la cooperaţie.
Este în afară de orice îndoială că într-un stat capitalist cooperaţia reprezintă o instituţie capitalistă colectivă.Este, de asemenea, în afară de orice îndoială că în actuala noastră realitate economică, cînd avem şi întreprinderi privat-capitaliste — însă nu altfel decît pe pămînt proprietate de stat şi sub controlul puterii de stat, care se afla în mîinile clasei muncitoare —, şi întreprinderi de tip consecvent socialist (atît mijloacele de producţie şi pămîntul pe care se află întreprinderea, cît şi întreaga întreprindere în ansamblu aparţin statului), se pune chestiunea unui al treilea tip de întreprinderi, care înainte nu formau, sub raportul însemnătăţii principiale, o categorie aparte, şi anume întreprinderile cooperatiste. În capitalismul privat, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste, aşa cum întreprinderile colective se deosebesc de cele private. În capitalismul de stat, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste de stat prin aceea că ele sînt, în primul rînd, întreprinderi private şi, în al doilea rînd, întreprinderi colective. În actuala noastră orînduire, întreprinderile cooperatiste se deosebesc de cele capitaliste private prin aceea că sînt întreprinderi colective, însă nu se deosebesc de întreprinderile socialiste dacă pămîntul pe care sînt întemeiate şi mijloacele de producţie de care dispun aparţin statului (n.m. – apartin bancilor, care acum sunt re-capitalizate de Stat, deci Statului), adică clasei muncitoare.
Tocmai de această situaţie nu se ţine îndeajuns seama la noi atunci cînd se vorbeşte despre cooperaţie. Se uită că la noi cooperaţia, datorită specificului pe care-l prezintă orînduirea noastră de stat, capătă o însemnătate cu totul excepţională. Dacă facem abstracţie de concesiuni, care la noi, în treacăt fie zis, n-au luat o dezvoltare cît de cît însemnată, vedem că în condiţiile noastre cooperaţia coincide, de regulă, pe deplin cu socialismul.
Am să explic mai pe larg această idee a mea. În ce constă caracterul fantezist al planurilor vechilor cooperatori, începînd cu Robert Owen[d]? În faptul că ei visau o transformare paşnică a societăţii moderne prin socialism fără să ţină seama de o problemă atît de esenţială ca aceea a luptei de clasă, a cuceririi puterii politice de către clasa muncitoare, a răsturnării dominaţiei clasei exploatatorilor. Şi de aceea sîntem îndreptăţiţi să vedem în acest socialism „cooperatist“ o pură fantezie, să considerăm drept ceva romantic şi chiar vulgar visurile acelora care-şi închipuie că prin simpla cooperativizare a populaţiei poţi să transformi pe duşmanii de clasă în colaboratori de clasă, şi războiul de clasă într-o pace de clasă (în aşa-zisa pace civilă).
Nu încape îndoială că din punctul de vedere al sarcinii fundamentale a vremurilor noastre noi am avut dreptate, căci fără luptă de clasă pentru cucerirea puterii politice în stat nu poate fi înfăptuit socialismul.
Dar uitaţi-vă cum s-au schimbat lucrurile acum, cînd puterea de stat se află în mîinile clasei muncitoare, cînd puterea politică a exploatatorilor a fost răsturnată şi cînd toate mijloacele de producţie (afară de acelea pe care statul muncitoresc le concesionează de bunăvoie, temporar şi condiţionat exploatatorilor) se află în mîinile clasei muncitoare.
Astăzi sîntem îndreptăţiţi să spunem că simpla dezvoltare a cooperaţiei este pentru noi identică (cu „mica“ excepţie arătată mai sus) cu dezvoltarea socialismului, şi o dată cu aceasta noi sîntem nevoiţi să recunoaştem că întregul nostru punct de vedere asupra socialismului s-a schimbat radical. Această schimbare radicală constă în faptul că înainte pentru noi centrul de greutate îl constituia — şi trebuia să-l constituie — lupta politică, revoluţia, cucerirea puterii etc. Acum însă centrul de greutate se deplasează pînă într-atît, încît trece asupra muncii „culturale“ organizatorice paşnice.Dacă n-ar fi relaţiile internaţionale şi dacă n-am fi obligaţi să luptăm pentru poziţia noastră pe plan internaţional, aş spune că la noi centrul de greutate se deplasează asupra muncii de culturalizare. Dar dacă facem abstracţie de această situaţie şi ne limităm la relaţiile economice interne, atunci într-adevăr la noi centrul de greutate al activităţii îl constituie în momentul de faţă culturalizarea.
În faţa noastră se află acum două sarcini fundamentale, care alcătuiesc o întreagă epocă. E vorba, în primul rînd, de sarcina de a transforma aparatul nostru, care pur şi simplu nu e bun de nimic şi pe care l-am preluat în întregime de la epoca precedentă; nici noi n-am reuşit în cinci ani de luptă, şi nici nu puteam reuşi, să realizăm o transformare serioasă. Cea de-a doua sarcină a noastră constă în munca culturală pentru ţărani. Or, această muncă culturală pe care trebuie s-o desfăşurăm în rîndurile ţărănimii are ca obiectiv economic tocmai cooperativizarea. Dacă am fi realizat o cooperativizare completă, am sta încă de pe acum cu ambele picioare pe teren socialist. Dar această condiţie — cooperativizarea coempletă — implică un nivel de cultură atît de ridicat al ţărănimii (subliniez: al ţărănimii, fiindcă ea constituie o masă enormă), încît această cooperativizare completă nu este posibilă fără o întreagă revoluţie culturală. (n.m. –  taranul roman e prost, necivilizat, primitiv, mizer,  analfabet… tocmai bun de dus la scoala).
Adversarii noştri ne-au obiectat nu o dată că noi întreprindem o acţiune nechibzuită încercînd să introducem socialismul într-o ţară cu un nivel cultural nu îndeajuns de ridicat. Dar ei se înşelau, pentru că noi n-am pornit de acolo de unde s-ar fi cuvenit să pornim potrivit teoriei (a tot felul de pedanţi) şi pentru că la noi transformările politice şi sociale au premers celor culturale, au premers revoluţiei culturale, în faţa căreia ne aflăm totuşi astăzi.
Acum pentru noi este suficient să săvîrşim această revoluţie culturală pentru ca să devenim o ţară pe deplin socialistă, dar această revoluţie culturală prezintă pentru noi greutăţi de neînchipuit, atît de ordin pur cultural (fiindcă sîntem analfabeţi), cît şi de ordin material (întrucît pentru a deveni oameni cu un înalt nivel de cultură e nevoie de o anumită dezvoltare a mijloacelor de producţie materiale, e nevoie de o anumită bază materială).

6 ianuarie 1923


Publicat pentru prima oară la 26 şi 27 mai 1923 în ziarul „Pravda“ nr. 115 şi 116
Semnat: N. Lenin.
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p. 391-399
Nota red. Editurii Politice
 

 
[1]. De problema cooperaţiei Lenin intenţiona să se ocupe în raportul său la cel de-al X-lea Congres general al Sovietelor din Rusia [23-27 decembrie 1922]. În planul cuvîntării, întocmit în prima jumătate a lunii decembrie, el şi-a notat: „Uniunea centrală a cooperativelor de consum: importanţa ei deosebită.“ (vezi Opere complete, vol. 45, Bucureşti, Editura politică, p. 465).
Ideile leniniste cu privire la cooperativizarea ţărănimii au stat la baza rezoluţiei Congresului al XIII-lea al P.C. (b) din Rusia [23-31 mai 1924] „Despre cooperaţie“ şi „Despre munca la sate“. „Linia fundamentală a partidului în această problemă — a arătat congresul — a fost trasată în ultimul articol al lui Lenin «Despre cooperaţie». În acest articol Lenin a expus un program de dezvoltare a cooperativizării populaţiei săteşti ca principală metodă de înaintare spre socialism într-o ţară ţărănească… Situaţia actuală a satului subliniază cît se poate de clar justeţea căii trasate de tov. Lenin şi cere concentrarea principalei atenţii a partidului în primul rînd asupra cooperativizării micului producător, cooperativizare care trebuie să joace un rol uriaş în opera de construire a socialismului“ („Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor P.C.U.S. şi ale plenarelor C.C.“, partea 1, Bucureşti, E.P.L.P. 1954, p. 828). — Nota red. Editurii Politice (nota 313)
[2]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 297—331. — Nota trad. Editurii Politice

 
1). Noua politică economică (n.e.p.) — politica economică a statului proletar sovietic dusă în perioada de trecere de la capitalism la socialism, constînd în admiterea capitalismului şi a comerţului liber, poziţiile-cheie fiind însă deţinute de stat. Această politică urmărea înlăturarea elementelor capitaliste şi construirea fundamentului economiei socialiste prin folosirea pieţei, a comerţului şi a circulaţiei banilor. Esenţa noii politici economice a fost alianţa economică dintre clasa muncitoare şi ţărănime, alianţă necesară pentru atragerea maselor ţărăneşti la construirea socialismului. Principiile noii politici economice au fost elaborate de Lenin.
În timpul războiului civil Puterea sovietică a aplicat politica comunismului de război, bazată pe predarea obligatorie a surplusurilor de produse agricole necesare pentru aprovizionarea muncitorilor şi a armatei. Această politică a fost o măsură vremelnică, dar inevitabilă, fără de care nu s-ar fi putut asigura înfrîngerea intervenţioniştilor şi a albgardiştilor. O dată cu trecerea la construcţia paşnică a devenit necesară o politică nouă, care să asigure refacerea economiei naţionale şi construirea fundamentului economiei socialiste. Congresul al X-lea al partidului comunist (martie 1921) a adoptat hotărîrea cu privire la trecerea la noua politică economică.
Trecerea la n.e.p. a început prin înlocuirea predării obligatorii a surplusurilor de produse agricole cu impozitul în natură, ţăranul căpătînd astfel posibilitatea de a-şi vinde liber pe piaţă surplusul de produse agricole. Această măsură a creat o cointeresare economică a ţăranului, a contribuit la ridicarea productivităţii muncii sale şi la dezvoltarea agriculturii. Prin decretul Consiliului comisarilor poporului din 30 iulie 1921 a fost admis comerţul particular. Dezvoltarea agriculturii a asigurat populaţiei urbane produse alimentare, iar industriei materii prime. Industria de stat aproviziona ţărănimea cu produsele industriale ce-i erau necesare. Legătura economică dintre industrie şi agricultură a creat o bază economică pentru alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, contribuind la consolidarea acestei alianţe.
Comerţul liber trebuia în mod inevitabil să ducă la o înviorare a elementelor capitaliste, dar el era necesar pentru a crea cointeresarea economică a ţăranilor, pentru a ridica agricultura, a reface comerţul de stat şi a permite acumularea forţelor şi mijloacelor necesare pentru crearea unei industrii puternice — baza economică a socialismului.
Anunțuri