www.inziar.ro

Viaţa lui Ion Diaconescu – povestită cu seninătate de fratele său

„Sînt antrenat să îl plîng pe Nelu“

 Seniorul ţărănist Ion Diaconescu, decedat luni, la vîrsta de 94 ani, este originar din Cîndeşti-Deal – o localitate din Dîmboviţa, la graniţa cu Argeşul, din-tr-o familie cu mulţi preoţi şi urmaşi de preoţi. A avut şase fraţi după tată, din două căsătorii – din care şi doi preoţi. Singurul care mai trăieşte este Gheorghe Popescu, din Cîndeşti. În vîrstă de 88 ani, „Părintele Gogu“, cum îl cunoaşte lumea, este încă „verde“: conduce tractorul şi va merge cu maşina la înmormîntarea lui „Nelu“, despre care vorbeşte cu o seninătate tulburătoare: „De la televizor am auzit că a murit. Acum 2 luni, a fost 10 zile la casa lui din Boţeşti, rămasă unei nepoate. De ce nu sînt aşa de trist? Fiindcă sînt antrenat în lucruri de-astea. L-am tot plîns cînd a fost în puşcărie. Şi atunci, şi acum, la fel de mult. A fost o fineţe de om, o bunătate de om. Nu l-am auzit certîndu-se în viaţa lui cu cineva sau înjurînd. Cînd se certau doi, se ducea să-i împace, iar dacă nu putea, pleca“. 

Părintele Gogu ne-a vorbit de­spre viaţa lui Nelu, pe care îl  nu­meşte, plin de respect, şi „Ion Di­a­conescu“, şi despre principiile în care au crezut amîndoi. Ne-a arătat şi cîteva poze din tinereţe, cînd fratele său „era băiat fru­mos, de mureau fetele după el“, cu regretul că multe poze s-au distrus „în timpul nenorociţilor“. Doar în treacăt, părintele ne-a po­vestit că el însuşi a fost an­che­tat de Securitate şi plimbat cu maşina noaptea, legat la ochi, pentru a spune ceva despre fra­tele său şi despre liderul ţărănist Ion Mihalache.
La vîrsta de 5 ani, Ion Dia­co­nes­cu a fost adoptat, cu încă do­uă rude, de preotul cu acelaşi nume din Boţeşti – o rudă apro­pia­tă, care nu avea copii. Acolo a făcut şcoala primară, apoi a ur­mat Liceul Mihai Viteazul, din Bucureşti, unde a terminat ca şef de promoţie. Ca inginer electro­me­­canic, a obţinut un post în Mi­nisterul Economiei. Prin ’36 a in­trat în organizaţia tineretului ţă­ră­nist, ajungînd în comitetul de condu­cere – preşedintele PNŢ Ion Mihalache, căsătorit în Do­breşti, îi era o rudă îndepărtată, cu care se cunoştea bine.

„Noi sîntem ordinul de arestare“

A fost arestat în 1947, la 29 de ani, pe cînd era încă necă­să­to­rit, într-o toamnă. Eu fusesem preoţit în primăvară şi am dormit la el în noaptea aceea, că a do­ua zi aveam treabă la patriarhie.  Pe la 2 noaptea, întîi a sunat te­le­fonul. El se aş­tep­ta la ceva, că îi spusese un prieten Vezi că se intere­sea­ză de tine Se­cu­­ri­tatea! Am dat să ridic recep­to­rul, dar îmi zice: Nu-l ridica! – cu gîndul că e ce­va sus­pect. A sunat so­neria şi zice: Nu răs­pun­de! Apoi au în­ce­put să sune soneriile de la toate uşile, pornite de jos – era un bloc cu două etaje. Apoi au apărut trei inşi cu pistoalele în­tinse: Aprindeţi lumina! De ce nu răspundeţi? Au intrat cu un şpe­ra­clu, că era închis. Eu eram la marginea patului şi m-am dat jos, să aprind lumina. Au dat rotocol în ca­meră, în baie şi în antreu. Ne daţi voie să facem o per­che­ziţie? N-au lăsat nici măcar o cutie neridicată. El întreabă: „Aveţi ordin de arestare?“ Noi sîntem ordinul! „Cum trebuie să mă îmbrac?“ E bine să vă îm­brăcaţi mai gros. Şi-a luat ghe­tele îmblănite şi ciorapi de lînă, că îşi zicea: „Vine iarna, ştiu eu cît stau?“ Ei erau în civil, dădeau im­presia de mun­ci­tori, dar probabil erau se­cu­rişti. Aveau tupeu şi o ţinută se­veră. Noi i-am întrebat: „Servim ceva, o gustare?“ Nu, mulţumim, nu ser­vim nimic. I-am con­dus pînă jos. Mi-a spus să anunţ o rudă, un apropiat de-al lui Mihalache. S-au urcat în maşină şi au ple­cat. Am împachetat hainele lui, că stătea cu chirie într-o gar­so­ni­eră, mă gîndeam că vin s-o o­cu­pe. L-am mai văzut du­pă doi ani, la Aiud. Am vorbit printre gra­tii – avea voie la pachet şi la o vizită o dată pe lună. Nu puteai vor­bi multe, că era gardianul ca­re asista. I-am zis: „Ai răbdare, că lucrurile se vor schim­ba!“ ca să-i susţin moralul, să-i dau un pic de  cu­raj – de fapt, nu se schimba nimic afară. Apoi, 5 ani n-am mai ştiut de el. Nu a mai avut voie la vorbitor şi la pachete, şi asta ne-a dus cu gîn­dul că a murit.

Eliberat în cîmp

Tot ce mai aflam despre el era de la cei care ieşeau din puşcărie şi care îmi spuneau: „Pă­rinte, să fiţi mîndru de un a­semenea om de suflet, ex­tra­or­dinar, îi datorăm chiar viaţa, că ne-a ţinut moralul!“ În timp ce ei spuneau Aici murim, el le spu­nea: „Aveţi răbdare, că trebuie să se schimbe!“ Erau hrăniţi ex­trem de prost. Doar cu un fel de zeamă de ovăz. Ei adunau coji de cartofi de la gunoi, le spălau şi le mîncau. Povestea despre u­nul care spu­nea: „Aveam la Bucu­reşti rude care mă primeau me­reu cu masa plină de bunătăţi şi eu făceam mofturi. De ce oi fi re­fuzat eu mîncarea aia şi aici mor de foame?“ După 15 ani de puş­că­rie, l-au eliberat, dar nu i-au dat drumul acasă, ci i-au dat do­mi­ciliu obligatoriu la Valea Căl­mă­ţuiului – de la Brăila, 40 km în cîmp. Acolo îi deportaseră la în­ce­put pe bănăţeni, pe vremea cînd Tito era numit Iuda şi era desenat cu barda ca trădător. I-au dus în coloană în cîmp şi le-au zis: Aici e patria voastră, aici vă stabiliţi! Şi-au făcut colibe de chirpici, cu pari de salcîm în colţuri, cu pămînt jos şi pat din pari bătuţi în pămînt, cu blăni dea­supra şi paie. În ’64 au ple­cat bănăţenii şi i-au băgat acolo pe deţinuţii politici. Erau liberi, dar nu-i interesa ce mîncau. A­veau voie să lucreze la un G.A.S. din apropiere. Unii erau buni de zidari, dar el era de altă condiţie, nu era aşa gospodar. Directorul de la ferma respectivă l-a pus şeful unei echipe de lucru, să zi­dească un grajd.  Îl dusese jan­dar­mul acolo, cu trenul. Era slab, prăpădit, uscăţiv la faţă, cu hai­ne rupte şi mucegăite. Cînd san­ti­nela s-a dus la WC, lumea din tren l-a întrebat ce e cu el. „Vin din puşcărie. Am fost deţinut po­li­tic“, le-a spus. L-au văzut că e un schelet de om şi, cînd s-a dat jos, au venit toţi şi i-au băgat în bu­zunare covrigi, bom­boa­ne sau bani, fără să vadă santinela, că se dusese vorba în tren despre el.

N-a intrat în politică să se căpătuiască

S-a retras din politică fiindcă vedea că e balamuc şi îl obosea. Nu era ca haimanalele din Parlament. Ei, dacă erau problemele as­tea din PNŢCD cu 10 – 15 ani în urmă! Toţi vor să fie preşedinţi. Pavelescu a ve­nit în urmă, nu a fost în echipa lor de la început.  Miluţ spunea că are fonduri,  menţine partidul. Dar a făcut afacerile lui şi l-a lăsat pe punctul de a muri. El îl recunoştea pe Ciorbea ca preşedinte. Şi Ciorbea l-a vizitat la Boţeşti, ca şi Emil Con­stan­tinescu. Lui i-a plăcut politica şi a avut şi familia implicată. Toţi din neamul ma­mei erau liberali, iar ai lui tata erau ţărănişti, dar cînd se întîlneau, era petre­ce­re. Nu era pe viaţă şi pe moarte, ca acum. Însă nu a intrat în partid ca să se că­pă­tuiască. Mihalache era şeful PNŢ şi stătea cu chirie. Nelu zicea: „La mine să nu vină cineva să-mi ceară lucruri care nu sînt corecte şi legale! Ori­cum, eu le dau la alţii să le rezolve şi n-am interesul să le dau aşa ceva“.  Mihalache îl admira foarte mult, că avea o cultură ge­ne­­rală bine pusă la punct. Vorbeai cu el is­to­rie, geografie, matematică.


Nimeni nu îl angaja

Nu ştia pe nimeni în zonă, a mers cu o căruţă ca­re făcea naveta spre satul de­por­ta­ţilor. Cînd a ajuns, ci­ne­va i-a spus: E şi Co­posu aici. S-au îm­bră­ţişat, erau strîns legaţi. Ne duceam cu pachete la el, cu mîncare gă­tită. Aco­lo l-am cunoscut pe Corneliu Coposu. O e­leganţă de om! Fusese eliberat cu 2 – 3 săptămîni înainte şi se mai refăcuse. Se vedea superioritatea unui om de valoare. Eram sfi­os faţă de el.  I-a spus atunci: „Vine fra­tele şi ne aduce ţuică“ – el nu era bă­u­tor, dar i-am promis eu. Şi prima oa­ră i-am dus o damigeană de ţuică. Dar aveam 2 – 3 gea­man­tane şi am schimbat mai multe tre­nuri, prin Bucureşti şi Brăila, iar pe peron cineva s-a lovit de ea şi a spart-o.  I-am zis şi el mă tot întreba: „Dar măcar o sticlă nu mai ai pe aici?“ Am luat apoi bidoane de plas­tic de 1 litru, pe ca­re le-am pus la poştă şi le-a pri­mit. A stat 2 ani acolo, apoi a ve­nit în Bucureşti, unde avusese ul­timul domiciliu înainte de a fi arestat şi a­vea dreptul să ia un serviciu. Dar pe unde se du­cea, tu­turor le era fri­că să nu pă­ţească ce­va dacă îl primesc pe „condam­na­tul“. Pînă la urmă, a în­tîl­nit un fost co­­leg, care era la „Ascen­so­rul“ şi i-a zis: Vino la mine! Pe un post mic şi mai ferit, la început – apoi a mai avansat. S-a că­sătorit şi a ieşit la pensie de acolo. Era şef de echi­pă la cei care reparau as­cen­soare în oraş şi dis­cu­ta cu ei şi politică.

Urmărit şi la Revoluţie

Se mai întîlnea cu Co­po­su, mergeam şi noi, ru­de­le. Dacă începeam să vor­bim politică, ne făcea i­me­diat semn cu capul să nu discutăm despre asta. Mer­gea săptămînal la Se­cu­ri­tate, să facă prezenţa şi era urmărit peste tot. Şi la Boţeşti, vecinul care se ţinea pri­e­ten cu el îl spi­ona şi dădea rapoarte despre el. La Revoluţie, a plecat pe jos de-a­casă, din Rahova, şi, cum mer­gea, apare o maşină, şi cineva spune: Dl Diaconescu, nu vă du­ceţi acolo, că vă împuşcă! Şi l-a luat să-l ducă acasă. Era un se­curist care probabil se temea că îi agită pe ăia. Apoi a fost lup­ta aceea de putere. Iliescu voia să facă un comunism cu faţă u­ma­nă. La Revoluţie, cerea aju­tor de la ruşi. Şi-a schimbat a­ti­tudinea în urmă, cînd nu se mai putea face nimic. În ultimii ani, Ion Iliescu îl felicita primul de Sf. Ion dimineaţa. Iar acum, cînd a murit, chiar a avut cuvinte fru­moase de­spre Ion Dia­co­nescu. Cînd au fost la gu­ver­nare, fratele meu promitea me­reu că vine pe aici, dar nu avea timp. El şi cu Coposu se con­sultau perma­nent. Au venit odată aici, la Dobreşti, şi au inaugurat Centrul Cultural Ion Mi­­ha­lache.

Era o mîndrie să avem Rege

Eu sînt monarhist, am trăit pe vremea Regelui şi sînt încîntat de atmosfera şi frumuseţea vieţii de atunci. Era civilizaţie, îndestulare, nu se fura, iar un doctor îşi putea ţinea toată familia din salariu. Acum muncesc şi bărbatul, şi femeia, şi tot nu ajunge. Pe 8 iunie se sărbătorea venirea Regelui în ţară. Era o sărbătoare frumoasă, era o mîndrie! Cînd îl vedeai pe Rege, parcă vedeai pe Dumnezeu. Mihai conducea maşina prin Bucureşti şi toată lumea se strîngea să-l vadă. Nu mergea cu poliţie. Ce împiedică acum dacă avem Rege? Trebuie să vină el, ca să facă ordine. E ca un arbitru într-un meci de fotbal, ameliorează lucrurile, să se termine cu luptele astea de ciubucăreală! Brătianu l-a adus pe Carol tot pentru că erau certuri ca a­cum, ca pe o persoană neutră. Ce rău a făcut Mihai? Numai Băsescu a spus că e trădător. Dar cînd a fost pu­hoiul sovietic, cine mai rezista? Şi dacă a plecat pentru că erau 1.000 de studenţi arestaţi, acesta e eroism. Spun unii că a plecat cu aur. A luat ce era a lui şi cu securiştii de faţă.
Călin Popescu  Foto: Ion Tudor 

Dinescu: „Regret că nu l-am preţuit mai mult“

Gheorghe Dinescu, liderul PNŢCD Piteşti: „Prin dispariţia lui Ion Diaconescu, România şi-a pierdut încă un simbol. Re­gret că nu am putut noi toţi să-l pre­ţuim mai mult cînd a fost în viaţă, cînd putea să ne împăr­tă­şeas­că din istoria pe care el a trăit-o. Aici, pe plan judeţean, nu a fost cinstit cît ar fi trebuit, nici măcar nu i s-a dat un titlu de Fiu al Ar­ge­şului şi Muscelului, deşi pen­­tru noi a reprezentat şi re­pre­­zintă o valoare“.

Prunaru: „Ar trebui să fie copiat de foarte mulţi politicieni“

Iulian Prunaru, preşedinte PNŢCD Argeş: „L-am cunoscut pe Ion Diaconescu din 2007, cînd m-am înscris în acest par­tid. A fost un exemplu din punct de vedere politic, social, un demn urmaş al lui Corneliu Co­po­su. Este o bucurie pentru noi că a trăit pînă la 94 de ani, cu toate că viaţa lui nu a fost una uşoară. Ar trebui să fie copiat de foarte mulţi politicieni, nici 10% nu-i urmează cariera şi nu au acel echilibru pe care-l afişa el. Mîine (n.r. – astăzi), merg la Bucu­reşti, unde voi depune îm­pre­ună cu preşedintele de la ti­ne­ret o coroană de flori în nu­me­le organizaţiei judeţene“. 
             

Pendiuc: „Este o pierdere grea pentru politica veche şi nouă“

Tudor Pendiuc, primarul Pi­teş­tiului: „Este o pierdere grea pen­tru politica românească, es­te o pierdere grea şi pentru poli­ti­ca nouă, dar şi pentru cea ve­che. Este o pierdere mai ales pen­tru PNŢCD. A fost un om im­plicat total în politică, nu numai de după Revoluţie. Argeşul nu l-a valorificat la adevărata sa în­semnătate. Dîmboviţa i-a valo­ri­ficat mai mult experienţa. Vom tri­mite şi noi un ultim omagiu celui care a fost Ion Dia­co­nes­cu“.

Nicolescu: „I-am oferit personal titlul de Cetăţean de Onoare“

Constantin Nicolescu, preşe­din­tele Consiliului Judeţean: „L-am întîlnit de cîteva ori. Acum am transmis condoleanţe fami­li­ei. Este o pierdere, pentru că era o personalitate care avea un cu­vînt de spus în politica româ­neas­că. Sper ca politicienii din PNŢCD să-i păstreze în con­ti­nu­a­re un respect şi o amintire care să domine. E Cetăţean de O­noa­re al Argeşului şi Muscelului, i-am dus personal la Boţeşti di­plo­ma. L-am respectat tot tim­pul, am fost şi în comună, la so­li­citări ale lui, şi am intervenit mai ales cînd s-a înfiinţat co­mu­na Bo­ţeşti. Am avut întotdeauna respect faţă de oamenii mai în vîrstă ca mine, cu experienţă şi mai ales faţă de cei ca dum­nea­lui, care au suferit după ve­chile metode ale regimului co­munist. Dumnezeu să-l odih­neas­că!“.
 

Popa: „În ciuda dificultăţilor, şi-a păstrat principiile“

Ion Popa, preşedintele PNL Ar­­geş: „Ion Diaconescu este ar­ge­şean, nepot al marelui Ion Mi­ha­lache, şi prin tot ce a făcut a de­monstrat că a fost un model a­tît în politică, dar şi în viaţă, un ca­­racter puternic, un om de ma­re onoare, care, în ciuda dificul­tă­ţilor, nu s-a abătut de la prin­ci­pi­ile sale“.     
Andreea Enescu
Anunțuri