Spunea Nichita ca cel mai frumos vers din literatura romana este „Nu credeam sa’nvat a muri vreodata”. Am avut un blocaj instantaneu; niciodata nu m-a linistit asta. Stiam ca in Eminescu trebuie sa fie inceputul si sfarsitul poeziei. Acum vreo doi ani am recitit Luceafarul. Si am gasit piatra unghiulara, cheia Poeziei. Versul absolut. Atat.

Porni luceafarul. 

Nimic nu e in spate si in fata. Totul e in spate si in fata. Creatia, sfarsitul, viata, moartea, dragostea, ura, ziua, noaptea, gandul, actiunea, visul, somnul, capul si pajura, privirea si indiferenta, facutul si nefacutul, acumul si niciodatul.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn` piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemenea
Uitării celei oarbe.

De cativa ani ma duc la Bellu de ziua lui. Nu stiu de ce, mi se pare ca asa e corect si drept. Nu e admiratie, poate e putina vanitate. Fumez o tigare si ma invart pe acolo.

Anunțuri