in sfarsit, catolicismul isi implineste menirea. si daca nu era suficient de clar va invit sa re-cititi fragmentele lui Dostoievski din Idiotul (ma tot intreb de ce nu i-a zis Imbecilul).

 Francisc: un Papă revoluționar-stângist al Bisericii?

Zilele trecute Papa a publicat o exortație apostolică Evangelii Gaudium, Bucuria Evanghelizării, care a stărnit interesul mondial al presei pentru că critică vehement sistemul capitalist. Textul nu este în primul rând unul cu miză economică sau politică, dar în acest articol voi inisista și eu pe această chestiune precisă, propunându-mi să revin cu o altă ocazie asupra chestiunilor de ordin spiritual care ocupă cea mai mare parte din această exortație apostolică. Papa își propune să revoluționeze Biserica, este vorba despre o revoluție pe mai multe planuri, cel al trăirii credinței creștine ca o bucurie dar și cel al schimbării atitudinii noastre în fața chestiunilor din spațiul socio-politic.
Revoluțiile poartă totdeauna un grad de risc, chiar și atunci când este vorba despre revoluții neviolente când ni se propune ’’o revoluție a tandreței’’ ( expresie pe care o folosește pentru a o descrie pe Fecioara Maria). Revoluția presupune o schimbare radicală, o punere sub semnul întrebării a tot ce a pre-existat acelui moment, de aceea, într-un anumit sens, creștinismul nu are cum să fie revoluționar atât timp cât își propune să țină seama de o anumită tradiție. Există însă un anumit sens în care Papa are dreptate, creștinismul presupune depășire de sine, schimbare, evoluție, de la omul vechi la cel nou, un creștin este totdeauna pe cale, în devenire, dar această schimbare este totdeauna un proces și nu o revoluție.
Pe plan economic Papa Francisc prespune o schimbarea fermă fața de sistem economic actual, în jocul căruia, își dorește să introducă principii etice.
“Unii apară încă teorii ale «căderii favorabile» care presupun că fiecare creștere economică, favorizată de piața liberă, a reușit să producă prin ea o mai mare echitate și să sporească integrarea socială în lume. Această opinie care nu a fost niciodată confirmată de fapte exprimă o încredere grosolană și naivă în bunătatea celor ce dețin puterea economică și în mecanismele sacralizate ale sistemului economic dominant. [1] ’’
Acest tip de discurs prespune preluarea unora dintre temele economice ale stângii. Chestiunea sărăciei și a inegalității nu l-ar plasa automat la stânga, în timp ce critica sistemului capitalist ne îndreptățește să vorbim despre o perspectivă de stânga. Faptul de a critica capitalismul nu este uimitor, Fracisc nu este primul Papă care face asta, iar doctrina socială catolică de când a fost inventată a încercat întotdeauna să joace calea de mijloc între socialism și liberalism. Dar, parcă, de data aceasta, critica capitalismului ca sistem este mult mai dură. În plus, într-un interviu acordat unui ziar american Papa a declarat că nu a fost niciodată o personă de dreapta[2]. Un Papă care să folosească el însuși categorii politice de genul stânga dreapta este un fenomen nou pentru o Biserică care se ținea departe de aceste etichete politice.
Întrebarea următoare pe care putem să ne-o punem este cum va afecta un discurs al unui Papă conștiințele catolicilor: a celor de stânga, a celor de dreapta și a celor ce nu au opțiuni politice bine definite. Există sensibilități de stânga cum există sensibilități de dreapta, firesc pentru un creștin este să nu identifice o sensibilitate personală cu ceea ce ar trebui recomandat tuturor. În jocul democratic se ajunge la un compromis în urma negocierii valorilor de dreapta și a celor de stânga, iar în cazul Bisericii creștinul ar trebui să încerce un echilibru între propria sensbilitate, pe care oricum ar asculta-o și ceea ce celălalt încearcă să propună, amintindu-și că Biserica nu este nici de stânga și nici de dreapta și că orice politizare se face în defavoarea evanghelizării reale.
Un document Pontifical ca exortația citată este citit și interpretat, de episcopi, de preoți, de laici angajați în mișcările sociale. Cu timpul, mai multe din aceste documente se adună într-un compendiu de Doctrină Socială a Bisericii și ele devin referințe, niciodată obligatorii dar totdeauna cu putere de persuasiune. Un astfel de document nu are valoarea unei legi sau unei dogme dar e menit să educe credincioșii într-o anumită viziune asupra a ceea ce Biserica trebuie să facă în spațiul social.
În principiu, poziția Papei îi va bucura și încuraja pe catolicii de stângă, dar cel mai probabil acești credincioși de stânga erau deja mai la stânga decât Papa Francis și ar fi criticat capitalismul și înaintea lui. Dacă ne uităm la catolicism francez, astfel de critici ale capitalismului apar în mediile progresiste încă din anii 50 și în documentele episcopilor din anii 70.
Catolicii conservatori, pe de altă parte, vor fi descumpăniți de discursul Papei. De acum încolo lupta lor nu va fi să încerce să propună un discurs alternativ de dreapta, ci să reziste și să amintească că Biserica are un alt rol pe această lume decât promovarea unor viziuni socio-politice.
Prin urmare, prevăd o retragere a catolicilor conservatori în spațiul teologiei și al rugăciunii, lasând spațiul social pentru cei care întâmplător au aceeași sensibilitate de stânga cu Francisc. Ce ar mai putea să facă ei este, bazându-se pe diviziunea dintre temporal și spiritual, să îi recunoască Papei autoritate totală în spațiul spiritual, dar să îi nege acealași tip de autoritate în spațiul economic. Papalitatea a fost criticată secole de-a rândul pentru că face politică, de ce acum brusc ar deveni acceptabilă acestă imixtiune? Poți ramâne un bun creștin și dacă contești viziunea oficială a Vaticanului asupra unei chestiuni politice.
Probabil, discursul Papei, va avea cel mai puternic efect asupra acelor catolici care nu erau foarte politizați înainte, pentru ei intregrarea într-o comunitate catolică va presupune câteva acțiuni socio-politice, pe care altfel, ca simpli cetățeni, nu le-ar fi făcut. Ei sunt grupul ce va fi atins de aceste opinii, ei și nu cei cu viziuni politice deja bine definite, vor înțelege că apartenența lor la catolicism trece prin asumarea unei viziuni socio-economice despre capitalism.
Atenția pentru cei săraci, caritatea, sunt virtuții creștine fundamentale, ele nu țin de dreapta sau stângă și există încă din creștinismul primar. Confuzia care leagă grija pentru săracii de stânga s-a născut în momentul în care la începutul secolului XX Biserica a încercat să recupereze clasa muncitoare de sub influența marxismului. Clasa muncitoare era clasa cea mai săraca a Europei occidentale, mai săraci decât țăranii occidentului, însă în momentul în care atât marxismul cât și Biserica au încercat să își modeleze discursurile pentru spațiul Americii Latine și-au dat seama că acolo muncitorii nu erau o clasă importantă și astfel și-au remodelat discursul și au început să vorbească de «o opțiunea preferențială pentru cei săraci».
Dar, repet, grija pentru săraci este esențială în creștinism, Biserica a avut grijă de cei în nevoi cu mult înainte de a diviza spectrul politic în dreapta și stânga. Biserica nu fură o temă a stângii, stânga, din contră chiar și atunci că nu mai e religioasă, preia o temă a Bisericii. Lucrurile devin problematice în momentul în care grija pentru săracul de la tine din cartier este transformată în încercarea de a «rezolva cauzele structurale ale sărăciei și promovoarea dezvoltării integrale a săracilor[3]». Aici Papa, dintr-un bun creștin, devine un utopic. Există probabil sisteme economice mai bune și altele mai rele, dar dispariția sărăciei este un deziderat demn de Împărăția lui Dumnezeu. E adevărat că progresul accelerat al tehnicii din ultimul secol ne înclină să credem într-un progres pe toate planurile dar avem aici de-a face cu o iluzie, iluzie pe care un Papă nu ar trebui să o hrănească. Sărăcia va ramâne cu noi pană la sfârșitul timpului, (vezi Ioan 12:8) tot ce putem schimba este atitudinea față de cei săraci care nu trebuie ignorați, ba din contră trebuie tratați cu mai multă grijă.
«Suntem departe de ceea ce numim sfârșitul istoriei» pentru că, de fapt, condițiile unei dezvoltări durabile și pacifice nu sunt încă implantate și realizate în mod adecvat [4]», ne spune Papa. Pentru un creștin sfârșitul istoriei nu vine o dată cu egalizarea condițiilor economice pentru toată lumea, și nici cu renunțarea la marele bătalii ideologice, pentru o cumințenie democratică cum propune Fukuyama, pe care Papa îl citează aici.
Ca un creștin cu înclinații de dreapta încerc să iau ce este mai bun din discursul de față și prin urmare să recunosc că sărăcia nu este doar o problemă economică, ci una spiritiuală, când este vorba despre sărăcia aproapelui meu. Cu atât mai mult, în cazurile în care sărăcia atinge comunități întregi în care nimeni din acea comunitate nu este suficient de înstărit încât să îi poată ajuta pe ceilalți. Există însă un punct în care mi se pare că discursul lui Francis îl atinge pe cel al socialismului utopic de secol XIX: «Dar ne dorim mai mult și visul nostru merge mai departe. Nu vorbim doar despre a asigura tuturora hrană sau o subzistență decentă, ci ca toți să cunoască prosperitate în diversele ei aspecte»[5]. Cu toții ne dorim acces la sănătate, la educație, la muncă, cum propune Papa și stim că lipsa lor este o tragedie pentru viețiile oamenilor, dar sistemul care să ofere toate aceste lucruri tuturora nu a fost inventat.
În plus, odată cu un sistem economic, Papa propune și o creștere a puterii statului care să vegheze la prezervarea binelui comun[6]. Această noțiune de bine comun, centrală pentru înțelegerea viziunii sociale catolice este acum lăsată în seama statului, statul are puterea de a decide ce este binele comun. Dacă aș vrea să facă o glumă aș zice că Papa nu îi știe pe politicienii români, dar dincolo de virtutea personală a politicienilor, a le da putere pentru a decide asupra pieței și a speculațiilor financiare nu înseamnă decât a subordona o logică a producției cu o logică a voturilor și, în plus, a centraliza puterea. Statul capătă o autoritate mai mare decât cea a Papei însuși, căci statul devine cel care definește ce este binele comun, noțiune de altfel perfect teologică, care nu se poate niciodată rezuma printr-o o sumă a binelor individuale.
După ce propune o viziune despre economie și despre stat, Papa tratează și chestiunea proprietății private. El spune: «Solidaritatea este o reacție spontană a celui ce recunoaște funcția socială a proprietății și destinația universală a bunurilor, ca realitate anterioară proprietății private. [7]» În acest punct trebuie să recunosc că sunt de acord cu viziunea sa, iudaismul, și, în continuarea sa, creștinismul, susținea ideea potrivit căreia Dumnezeu este adevăratul stâpăn al tuturor bunurilor și noi nu facem altceva decât să le administrăm; iar cel care are trebuie să dea ca și cum ar da din averea Celui de Sus. Cel bogat are o datorie religioasă de a da celui de nu are, dar această datorie religioasă nu poate fi transformată într-o datorie politică.
În finalul acestui articol aș vrea să citez un text de secol II care vorbește despre relațiile între bogați și săraci și care din punctul meu de vedere este o metafora excelentă pentru a exprima o viziune catolică asupra socialului. Acest text are două avantaje: pe de o parte pentru că este atât de vechi el sublinează că religia creștină avea încă de atunci o viziune asupra raportului corect dintre bogați și săraci și că nu a fost nevoie de apariția lui Karl Marx pentru asta. In al doilea rând, el vorbește despre o împărțire a datoriilor între cele două categorii economice: fiecare are ceva de făcut pentru a colabora la binele comun și mântuirea celeilalte categorii. Nu doar săracii au nevoia de ajutorul bogaților, ci și cei bogați au în egală măsură nevoie de ajutorul celor săraci. Găsim aici o foarte frumosă modalitate de a vorbi despre ceea ce Francisc ar numi demnitatea celor săraci.
”Vița aceasta are rod, dar ulmul e arbore fară rod. Dar vița asta care nu va urca pe ulm, nu va putea rodi prea mult stând pe jos, iar rodul pe care îl va avea va fi putred nefiind atârnată de ulm. Astfel când vița e urcată pe ulm, face rod și prin sine și prin ulm. (…) Cel bogat are averi, dar acestea îl fac, distras cum este de propria bogăție, sărac în fața Domnului, iar ceea ce are este slab și mic și lipsit de altă putere. Astfel, când bogatul se sprijină pe sărac și îl susține cu cele necesare, crede că dacă lucrează pentru sărac, va putea găsi plată la Dumnezeu. Pentru că săracul este bogat în credință și în mărturisirea lui, iar ruga lui are mare putere la Dumnezeu. Astfel, bogatul îl susține cu de toate pe sărac fară să evite. Iar săracul, fiind susținut de bogat, se roagă lui Dumnezeu mulțumindu-i pentru cele ce i-a dat”[8].
Ca să închei aș vrea să subliniez că în fața analsitului politic există catolici de dreapta și catolici de stânga dar în fața lui Hristos aceste opțiuni nu mai contează, ar fi păcat ca aceste distincții să devină diviziuni în corpul mistic al bisericii. Dar cine știe, poate că Duhul Sfânt produce și el alternanță în conducerea bisericii, după un papă conservator, care a plăcut unei părți a bisericii și a pus întrebări unei alte părți urmează un papă progresist care să placă ceilalte părți, pentru ca, un catolic să înțeleagă pe parcusul unei vieți că există un plaralism chiar și în manieră de a fi un bun catolic.
[4] Ibidem paragraful 59
[5] Ibidem paragraf 192
[6] Ibidem paragraf 56
[7] Ibidem praragraf 189
[8] Păstorul lui Herma în Părinții apostolici, Scrieri I, traducere de Cristina Ciubotaru, Nicoale Mogage și Dan Batovici, Polirom, 2010, p.311

Anunțuri