Vechile temple nu puteau să servească drept modele pentru noul cult, pentru că răspundeau unor nevoi total diferite. Interiorul templului era destinat în esenţă adăpostirii statuii zeului. Procesiunile şi sacrificiile aveau loc în exterior. Biserica însă trebuia să primească înăuntrul ei întreaga congregaţie a credincioşilor, adunată pentru slujba divină, pentru a-l auzi pe preot rostindu-şi predica şi slujind în faţa altarului principal. De aceea, bisericile nu au fost construite după planul templelor păgâne, ci după cel al marilor săli de reuniune pe care Antichitatea le numea „bazilici‖, adică, cu aproximaţie, „săli regale‖. Aceste edificii serveau drept pieţe acoperite şi curţi de justiţie, fiind formate în principal dintr-o sală mare dreptunghiulară, flancată, pe lungime, de două spaţii mai mici şi mai joase, separate de sala centrală prin două rânduri de coloane. În partea din fund, edificiul comporta deseori o absidă semicirculară, unde stătea judecătorul sau oratorul. Mama împăratului Constantin a poruncit să se construiască după acest plan prima mare biserică şi, de atunci, au fost numite în continuare bazilici toate bisericile construite după acest model.
Gombrich – Istoria artei

Anunțuri